Dragă Ioana,
Stimați oaspeți ai festivalului „Poezia e la Bistrița“, stimați organizatori, onorat public,
E mai greu decît s-ar crede; nu pentru că nu aș avea experiența cîtorva decenii în care am scris și am vorbit despre literatura română contemporană, încercînd să-i conving și pe alții să o descopere – și apoi să se lase conduși de descoperirile proprii mai departe, printre rafturile unei biblioteci imaginare în care rafturi vechi de secole se învecinează cu acelea, mirosind a lemn nou, a cerneală de tipar și a priză încinsă de device electronic, cu acelea care se construiesc pe măsură ce lecturile noastre, ale fiecăruia din noi, își apropriază noile scrieri și intră într-însele. E mai greu decît s-ar crede, spuneam. Nu știu dacă am reușit, cu adevărat, să așez literatura română despre care am scris și despre care am ținut cursuri, nu știu dacă am reușit cu adevărat, așadar, să o așez într-o ierarhie validă, în arhitectura unor contexte (istorice, estetice, politice... și cîte altele!) relevante; dar acestea sînt lucruri pe care nici un critic nu le știe, de fapt – ci le știe doar posteritatea lui. Ceea ce știu, însă, cu siguranță – și mă face să continui pe drumul acesta – este că am contribuit la facerea (...la nașterea, ...la îmbogățirea, ...la supraviețuirea... fiecăruia după destin, adică) unor biblioteci imaginare personale, convingîndu-mi cititorii sau studenții să citească ceea ce și mie îmi plăcea să citesc. Și, foarte important, să dea lecturilor astfel împlinite valoarea unor experiențe existențiale.
E mai greu decît s-ar crede pentru că discursul acesta, în fața dumneavoastră, într-un loc privilegiat și într-un moment ceremonial cu semnificații aparte, mă obligă să ies în public, din liniștea ocrotitoare a bibliotecii mele proprii, cît imaginară, cît reală, pentru a vă vorbi despre opera unei scriitoare esențiale în arhitectura respectivei biblioteci. Într-atît de mult cărțile sale s-au așezat în construcțiile mele mentale, încît mi-e dificil să iau distanța pe care un discurs ca acesta o cere. Pentru că nu despre construcția identității mele de cititoare impenitentă e vorba acum, ci despre recunoașterea valorii unui scriitor european al vremurilor noastre, care scrie în română (și este tradus în multe alte limbi) și care, revenind la Bistrița ca „aproape acasă”, se vede celebrat după cum merită. Un asemenea merit nu se discută, ci, exact așa, se celebrează.
Nu o descoperim, astăzi, pe Ioana Nicolaie, ci o celebrăm și, de aceea, consider că excursurile de istorie literară nu-și au locul: ca și mine, cred, și dumneavoastră, cei mai mulți din cei prezenți aici, în această seară, ați venit spre a vă întîlni cu o scriitoare ale cărei cărți le iubiți, sau ale cărei opere au reușit să vă stîrnească mai mult decît pasagerul interes al unei lecturi escapiste: ați citit cărți semnate de Ioana Nicolaie și ați rămas în minte cu porți spre lumi și spre gînduri în care v-ați recunoscut cu bucurie – sau v-ați speriat că v-ați putea recunoaște. Și ați pășit, ca și mine, pe drumurile astfel deschise în cărțile ei, pentru că tot ele, scrierile ei, v-au insuflat curajul de a o face.
De-aceea, nu voi prezenta în detaliu o biografie intelectuală. Deși unele borne ale parcursului său se cuvin menționate, cu atît mult cu cît, spre deosebire de alți scriitori douămiiști, intrarea sa în marile sinteze ale istoriei literare române contemporane s-a făcut mai greu (Dicționarul general al literaturii române îi consacră un articol doar în a doua sa ediție, de pildă).
Născută în 1974 la Sîngeorz-Băi și absolventă a Facultății de Litere a Universității din București (în 1998, cu o teză de master despre Leonid Dimov), Ioana Nicolaie a lucrat în presa culturală, pentru a deveni, apoi, profesoară de limba și literatura română. A debutat publicistic în revista Contrapunct (în 1991) și, cu versuri, în volumul de autor Poză retușată (2000), căruia i-au urmat cărțile de poezie Nordul (2002), Credința (2003), Cenotaf (2006), Autoimun (desemnată de USR cartea anului, în 2013), Lomografii (2016), Noctiluca (2023)...
Dar poezia alternează, în creația Ioanei Nicolaie, în chip cum nu se poate mai fericit – și mai deconcertant, cred, pentru cititorii leneși și criticii literari așijderea –, alternează, spuneam, cu proza: Cerul din burtă (2005), O pasăre pe sîrmă (2008) și, din 2017 încoace, seria romanescă, dedicată universului unui sat, Văralia, unde autoficțiunea întîlnește Bildungsroman-ul, critica socială, memoriile istorice, biografia romanescă și (cu accente de un tragism particular în evocarea infernului istoric comunist) proza poetică: Pelinul negru (2017), Cartea Reghinei (2019), Tot înainte (2021) și Drumul spre soare răsare (2024). Aceste patru romane sînt însoțite, într-un subtil decalaj temporal al construcției narative, care se înrădăcinează în același spațiu evocator, de volumul de proză scurtă Miezul inimii (din 2022).
Ioana Nicolaie a scris și literatură pentru copii și adolescenți – cu mare succes la un public ale cărui exigențe dau adesea bătăi de cap editorilor – Aventurile lui Arik, Arik și mercenarii, Ferbonia, Vertijia, Călătoria lui Medilo, Spionul Kme și, sub pseudonimul Robert Ersten, Cum am supraviețuit clasei a VIII-a, respectiv Cum să spui te iubesc. Scrierile ei au fost traduse și publicate în Franța, Mexic, Canada, Suedia, Polonia, Germania, Anglia, Austria, SUA și Bulgaria (dacă am ținut eu bine o socoteală despre „Romanian literature as world literature” pe care resursele bibliografice ale lexicografiei noastre literare o ignoră, deocamdată cel puțin).
În încercarea aceasta, emoționată, de portret literar, pe care o fac dinaintea dvs., aș așeza contururile prozei Ioanei Nicolaie între două linii ale aceleiași rame. Pe de o parte, aș invoca o secvență aproape autobiografică, cu aparențe stilistice sobre și aproape exclusiv referențiale, din deschiderea uneia din prozele conținute în Miezul inimii: „Am crescut într-un loc fără autografe, cu scriitori morți, prinși numai în manuale. Am mers la un liceu bun, cu un examen serios, am dat un Bac adevărat și-apoi un examen la facultate. În timpul acesta, am mai făcut parte și din niște cenacluri literare. Am auzit, așadar, despre niște poeți americani ca Walt Whitman sau Frank O’Hara, i-am și citit într-o colecție pătrățoasă. Am venit la Litere cu entuziasm, căci voiam să descopăr literatura vie care trebuia să existe, chiar dacă eu, după atîția ani de școală, n-o cunoșteam...” („Autograful“, p. 65).
Puse în abis, vă invit să recunoașteți aici cîteva din marile teme ale unui Bildungsroman, ale unui parcurs de inițiere și de autoconstrucție literară – care vor deveni axe tematice privilegiate ale scrierilor Ioanei Nicolaie: locul unde scriitorii sînt toți morți, lecturile pe furate (din surse puține și inegale: manualele comuniste și Walt Whitman, suprarealistă, dar posibilă alăturare în biblioteca imaginară a unei adolescente din ultimul deceniu de infern), școala severă și o curiozitate intelectuală nemărginită, care determină plecarea în lumea largă a tuturor eroilor Ioanei Nicolaie – o plecare destinată nu doar a-i smulge restricțiilor tragice ale locului de obîrșie, ci și a le dărui libertatea descoperirii de sine (ceea ce nu e întotdeauna o bucurie, se poate muri din asta – așa cum o demonstrează Drumul spre Soare-Răsare sau Pelinul negru).
Pe de altă parte, vreau să aduc înaintea ochilor dvs., fie și numai pentru o clipă a acestui portret, opțiunea Ioanei Nicolaie pentru proza pentru copii și adolescenți (care se îmbină, de altfel, la un alt nivel al alegerilor profesionale, cu o carieră strălucită de profesoară de literatură română și creative writing pentru liceeni din aceste ultime generații „dificile”: unii dintre elevii ei au devenit, deja, scriitori ei înșiși!). De ce să fie importantă o asemenea opțiune literară? Genul literaturii pentru copii este, prin definiție, unul dificil și exigent – dar este, totodată, unul prin definiție subversiv, destinat să atace prejudecățile și clișeele „lumii adulte”, să antreneze și să educe în cititori gîndirea critică și încrederea în propriile capacități de a salva lumea (cum? prin frumusețe și adevăr, desigur – ceea ce nu este treabă ușoară).
Dacă am citit prima carte despre Arik, la apariție, cu satisfacția că biblioteca de gen a literaturii române s-a îmbogățit cu un titlu de rară calitate, favorita mea într-ale lecțiilor de revoltă și nonconformism rămîne, în zona aceasta, Ferbonia... Și aș putea continua, dar mă opresc, acum.
Mă opresc, pentru că aș vrea să închei, în cele ce urmează, enunțînd trei rațiuni (doar trei din motive de timp – și de spațiu) pentru care proza Ioanei Nicolaie se cuvine celebrată și adusă în atenția potențialilor săi cititori. Să vă invit la lectură, așadar.
La o lectură atentă și generoasă, cu o proză pe care, prea adesea pentru așteptările mele, criticii au comentat-o observînd „localul”, acolo unde respectiva referință locală era, de fapt, metafora discret-subversivă a unui „universal” ascuns. S-a scris adesea despre opera Ioanei Nicolaie că este centrată asupra unui Nord – al originilor și al referințelor epice – unde se înrădăcinează și o „saga rurală”, și „busola interioară” a sistemului de valori. Desigur, „memoria afectivă a propriei copilării” (care implică o familie cu unsprezece frați, o mamă eroină și un tată sacrificat, un bunic pastor neoprotestant etc.) este prezentă în scrierile autoarei, recognoscibilă geografic (Sîngeorzul, satele bistrițene și relieful unui ținut mereu incert plasat, între paradis originar și infern lăsat în urmă de zeii indiferenți ai Istoriei cu majusculă). Dar satul despre care povestesc cele patru romane ale Ioanei Nicolaie e un toponim fantast, cu iz rebrenian, ceea ce mă aduce mai aproape de cele trei rațiuni celebrative promise anterior:
1) Scrisă în forma unor imersiuni de memorie afectivă personală, proza Ioanei Nicolaie se deschide, de fapt, prin temele alese și prin intensitatea dramatică – tragică, pe alocuri – a concretizării lor literare, se deschide, spun, către filiații subtile și nu o dată metabolizate ironic, ale literaturii românești și universale: între Rebreanu și Frank O’Hara, cei invocați anterior, cititorii de cursă lungă își vor găsi, sper, propriile referințe: despre fiul sacrificat de familie și ironica lui poveste triumfătoare (Thomas Mann, pentru mine, în Iosif și frații săi), despre femeile tragice și copiii lor eliberați în moarte (Toni Morisson cu al său Beloved), despre experiențele violente din paradisul copilăriei (Maya Angelou, dar și, ca să trezesc cititorii adormiți, Otilia Cazimir). Ca orice mare literatură, e o literatură a bibliotecii, nu doar a reflectării unei vieți trecute și personale.
2) Totodată, ca literatură a reflectării socialului, consider că proza Ioanei Nicolaie afișează o poeticitate înșelătoare: lirismul vocilor, construcțiile narative ritmate și laitmotivice (care constituie trama formală a Pelinului negru, de pildă) nu sînt acolo pentru a înfrumuseța (poetic...) o realitate, ci pentru a potența una din cele mai puternice critici sociale formulate în literatura română actuală la adresa comunismului. Capacitatea autoarei de a ridica propria memorie afectivă la un nivel de generalitate incomod și violent mă face să citesc Pelinul negru (cartea fetiței condamnate), Cartea Reghinei (cartea mamei triumfătoare) sau Tot înainte (cartea adolescentei descoperind cea mai rea dintre lumile posibile), să le citesc cu un nod în gît – nodul propriilor mele amintiri și propriilor mele adevăruri, de copil-femeie, crescut în acele decenii. Nu cred că particularitatea acestor cărți este dată de evocarea unui spațiu etno-geografic sau a unei comunități confesionale închise, ci tocmai de capacitatea respectivelor subiecte de a ilustra, de a concretiza o lume aflată în decădere socială, morală, spirituală, la un nivel de tragism pe care numai dictaturile lungi îl pot inculca istoriei. Celor care se plîng, astăzi, că nu avem decît evocări literare în gamă ironică sau condescendentă ale comunismului ceaușist le adresez invitația de a se încumeta să citească proza Ioanei Nicolaie. S-ar putea să îi ajute a se vindeca de iluzii.
3) În sfîrșit, acolo unde critica literară a văzut, cu grăbire, o anume reabilitare a unor valori conservatoare (familia, copilul, feminitatea tradițională), pledez, în schimb, pentru descoperirea, fără prejudecăți, a unei viziuni cu totul particulare asupra chiar a acestor valori. Deloc întîmplător, ele sînt restituite și apărate de vocile unor copii – și știm din toate cărțile bune că perspectiva copilului asupra lumii adulților nu este niciodată ceea ce pare a fi. Forța vocilor feminine – uneori, de dincolo de mormînt sau de dincolo de propriile limite biologice – atacă ordinea lumii „lăsată de Sus” și se arată capabilă a vindeca rănile cosmice (pentru acestea din urmă, atît accidentul de la Cernobîl, invocat în Pelinul negru, cît și decăderea lumii neoprotestante rurale din nordul românesc constituie niște curajoase metafore, figuri oblice instabile – deci provocatoare). Nu știu să dau un nume, un singur nume, acestei viziuni cu totul particulare, dar sînt convinsă că ea ne provoacă și la o reflecție asupra capacității „feminismului recomandabil” de a susține și de a integra realități istorice, revolte personale și voci care refuză clasificările consacrate deja.
Lista mea de motive pentru care consider că opera Ioanei Nicolaie se cuvine celebrată e mult, mult mai lungă. Mă opresc aici din enumerare nu doar pentru a asculta de cerințele organizatorilor festivalului, ci – mai ales – pentru a vă invita să vă faceți, citind-o, propria listă. În biblioteca imaginară a fiecăruia dintre dvs., cărțile Ioanei Nicolaie pot deschide portaluri neașteptate și captivante, de care sper să vă bucurați pe îndelete, inclusiv în amintirea serii de azi.
(fragment din discursul susținut pe scena Festivalului Internațional de Poezie și Muzică „Poezia e la Bistrița”, ediția a XVII-a, 3-6 iulie a.c., cu ocazia acordării Ioanei Nicolaie a Premiului pentru Literatură al orașului Bistrița)
Credit foto: Ciprian Hord
