„Literatura nu este terapie, ci este o alternativă mai puternică decît viața” – interviu cu scriitoarea Zeruya SHALEV –

Zeruya Shalev a fost anul acesta invitată la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași. Am stat de vorbă cu ea despre felul în care scrie, despre cum literatura îți dă șansa să cunoști și să te identifici cu tot felul de povești și de personaje, despre cît de ofertantă e familia și relațiile dintre oameni pentru scris. 

Care e punctul de pornire atunci cînd scrieți? De unde și cum începeți?

Poate să pară amuzant, dar încă nu-mi dau seama cum se întîmplă în cazul meu. Vreau să zic, există o magie în scris. A scrie literatură mi se pare încă un mister. Uneori mă surprind stînd la masa de scris și așteptînd să vină acel ceva. Nu știu dacă e inspirație sau altceva, dar pot spune că literatura este spontană. Am un fel de intuiție cînd scriu, care mă orientează în modul în care ajung să dezvolt poveștile. De aceea aș tinde să spun că intuiția este esențială. Orice proiect de carte începe cu cîteva propoziții, fără să știu în prealabil ce vreau să fac sau unde vor duce acele propoziții. După mine, scrisul înseamnă intuiție și spontaneitate. Cu toate acestea, încerc să îmbin spontaneitatea cu un program riguros dedicat scrisului. Îmi place să stau în camera mea de lucru, unde petrec o mare parte din zi și încep prin a aștepta să se întîmple.

În centrul romanelor dumneavoastră întotdeauna apare un cuplu surprins în plină destrămare, oameni care se trădează, încearcă să rămînă împreună. După toate romanele pe care le-ați scris, ce credeți că a rămas nespus despre aceste cupluri și despre personajele dumneavoastră?

Sînt atît de multe povești fascinante în lumea asta, iar mie întotdeauna mi-a plăcut să observ  nuanțele. Mi se pare că microcosmosul de familie, relațiile intime sînt toate laolaltă un izvor nesecat de emoții de tot felul. De aceea m-a preocupat întotdeauna să scriu despre ce se întîmplă în interiorul familiei. Cum se resimt trădarea sau minciuna într-o familie sau cum reverberează tragediile marii istorii asupra vieții de zi cu zi a unei familii. Întotdeauna am văzut poveștile pe care le-am scris ca fiind o versiune alternativă a realității, numai că această alternativă este mereu mai intensă decît viața în sine.

Ați spus într-un interviu acum cîțiva ani că Biblia este cea mai importantă lectură în ceea ce privește puterea literară și inspirația. S-a schimbat ceva de atunci?

Nu cred că s-a schimbat. Nu aș putea spune că referințele mele în ceea ce privește literatura au trecut prin mari schimbări de-a lungul anilor. Chiar există lucruri fundamentale care nu se schimbă niciodată, iar acesta este unul dintre ele.

Cum vă raportați dumneavoastră la literatură, ca cititoare, nu ca scriitoare, credeți în așa-zisa putere „vindecătoare” a literaturii? Sau ne conferă cititul un sentiment confortabil al complicității? Citim oare ca să știm mereu că nu sîntem singurele ființe imorale sau singure și uneori chiar teribile?

Absolut, nu știu dacă e vorba de vindecare aici, dar cu siguranță literatura este cît se poate de umană, mi se pare că nicăieri nu găsești mai multă înțelegere, îngăduință și generozitate decît în literatură. Eu cred mult, de exemplu, în lectura de identificare și în regăsire, cred că din ipostaza de cititor poți extrage foarte mult de aici. Și da, cred în puterea literaturii, nu știu dacă vindecătoare sau nu, dar la nivel personal, experiența asta a cititului, a contactului cu emoțiile și viețile personajelor schimbă multe în noi. Cu un lucru, în schimb, nu sînt de acord. Și anume cu această funcție terapeutică pe care unii o atribuie literaturii și scrisului. Literatura nu este terapie, nici tratament. Cum spuneam, nu acesta este rostul ei, literatura are propria viață și propriul ritm, care sînt mai intense decît realitatea. Asta fac scriitorii, creează aceste lumi prin scris, și nu scriu în scop terapeutic niciodată.

Ați avut vreodată sentimentul că nu ați trăit destul pentru a scrie aceste povești mai puternice decît realitatea?

Nu, în sensul în care niciodată nu m-am raportat la scris ca la o narațiune a lucrurilor pe care eu le trăiesc, deși, desigur, tot ce ți se întîmplă te influențează mult în scris. Pentru mine au fost importante întîlnirile cu oamenii și cărțile, poveștile lor, însă și imaginația. Imaginația este esențială. Dar cînd eram tînără, credeam foarte mult în legătura dintre ceea ce trăiești ca om și ceea ce trăiești prin literatură ca scriitor.

Cît de mult vă influențează contextul? Trăim pe o spirală destul de complicată a istoriei. Cît de mult influențează contextul literatura dumneavoastră?

Ca să fiu sinceră, eu în ultima perioadă nu am mai scris deloc. Ce se întîmplă în țara mea, unde e o situație foarte tensionată acum, de mai bine de un an,  m-a făcut să mă îndepărtez de scris, nu poți scrie în aceste situații. Contextele de acest fel întotdeauna te determină să fii în primul rînd activist, mai mult decît scriitor. Așa că pun scrisul mereu deoparte în astfel de momente. Nu pot să spun că nu îmi lipsește uneori, însă nu aș putea să scriu acum sau în următoarele luni, de exemplu. Eu așa am funcționat dintotdeauna ca scriitoare: am lăsat să treacă un timp, am lăsat loc pentru ca toată tensiunea să se sedimenteze, eu însămi să mă simt la o oarecare distanță de ele, abia apoi se poate „întîmpla” și literatura, care la rîndul ei cere un context anume: eu, una, nu pot scrie chiar în orice fel de condiții.

Vorbind de provocările prezentului, am ajuns să trăim într-un moment în care Inteligența Artificială a ajuns să ocupe un loc important în discuțiile scriitorilor, traducătorilor și editorilor. Credeți că această tehnologizare accelerată, la care asistăm acum poate schimba viitorul literaturii și al cărții în general?

Oriunde mă duc, inevitabil oamenii din jurul meu aduc în discuția performanțele Inteligenței Artificiale. Eu, din păcate, nu am nici o expertiză aici. Mai mult, niciodată nu m-a preocupat subiectul. În cazul meu chiar nu funcționează, niciodată nu aș putea să-mi imaginez cum s-ar putea automatiza scrierea de literatură sau cum să-ți imaginezi că AI poate face artă. Spuneam mai sus, literatura este o chestiune de spontaneitate și intuiție, iar spontaneitatea și intuiția sînt  trăsături exclusiv umane. Tocmai de aceea, cum am putea să ne imaginăm că Inteligența Artificială ar putea să creeze literatură? Pe de altă parte, dacă ne gîndim la traducători, știm că ei sînt un al doilea autor al textului, literatura e un lucru viu pe care trebuie să-l transpui la fel de viu într-o altă limbă, cum ar putea Inteligența Artificială să aibă aceeași înțelegere profundă, vie, emoțională asupra limbii? Mai mult, eu am o relație foarte apropiată cu traducătorii mei, vorbim continuu despre literatură, discutăm aplicat textele pe care le traduc, cum ar putea o mașinărie să înlocuiască aceste legături? Însă trebuie să spun că, pentru fiul meu cel mic, toate instrumentele astea bazate pe IA sînt indispensabile, în tot ceea ce face, deci cred că Inteligența Artificială nu se adresează oricui. Desigur, cred că aceste salturi tehnologice vor schimba interfața lumii în multe feluri, dar nu și destinul literaturii sau, cel puțin, modul în care se scrie literatură.

Ceea ce este cu adevărat puternic la cărțile dumneavoastră sînt personajele, pe care le-ați pus în cele mai imposibile și radicale situații. Nu ați simțit niciodată milă față de propriile personaje? Sau nu v-ați simțit responsabilă pentru tragediile în care le plasați?

Simt multă compasiune față de personajele mele. Există o puternică emoție acolo, de multe ori mă trezesc la masa de scris plîngînd cu orele, pentru că atunci cînd scriu simt nevoia și trebuie, de fapt, să simt exact ceea ce simt și personajele mele. Din punctul ăsta de vedere, mi se pare că profesia de scriitor seamănă foarte mult cu actoria, mă simt ca o actriță care trăiește într-o situație dată atunci cînd îmi construiesc personajele. Dar da, de multe ori sînt radicală în ceea ce privește personajele mele, însă asta se întîmplă pentru că, într-un fel, ele îmi impun. L-am surprins odată pe unul dintre copiii mei în bucătărie, plîngea, mi-a reproșat cruzimea pe care o pot avea atunci cînd scriu. Degeaba îi explicasem că e ficțiune, mi-a zis că eu sînt cea care scrie și ar trebui să-mi asum o responsabilitate față de ceea ce se întîmplă. M-a speriat această reacție și de atunci reflectez mult la aspectul ăsta.

În ce măsură ați simțit vreodată că ar exista o consubstanțialitate între dumneavoastră și personaje? V-ați simțit vreodată „foarte aproape” de vreun personaj?

A scrie literatură e un act intim, întotdeauna am simțit o legătură emoțională profundă cu personajele mele, altfel nu aș fi putut să scriu despre ele. Mă simt ubicuă atunci cînd scriu. Cu unele personaje simt că am mai multe în comun, în vreme ce cu altele am o relație mai neutră, unele personaje îmi sînt mai simpatice, altele mai puțin. Dar personajele mele sînt rezultatul unui melanj de elemente autobiografice și elemente inventate. În sfîrșit, aș putea să spun că abia în acest punct încep să mă simt cumva asemenea unei terapeute. De multe ori simt că sînt terapeuta personajelor mele. Ceea ce e interesant, pentru că eu întotdeauna am evitat să scriu despre mine însămi, chiar și atunci cînd am scris despre experiența atentatului, am avut ca reper poveștile altora din jurul meu, niciodată pe ale mele.

Ați simțit vreodată că vă lipsește ceva ca scriitoare?

Da, categoric. În primul rînd, deplîng lipsa planificării, a proiectării unui viitor pentru literatura pe care o scriu. Faptul că am trăit întotdeauna spontan și nu am avut niciodată un plan în ceea ce privește scrisul a reverberat asupra traseului de scriitoare de multe ori.

interviu realizat de Ioana MOROȘAN