Literatura poate ajuta un popor rănit să supraviețuiască” – interviu cu scriitoarea Ajda BRAČIČ

Ajda Bračič (n. 1990) este arhitectă, curatoare, editoare, publicistă și scriitoare slovenă. În 2021 a fondat Kajžo, o organizație non-guvernamentală dedicată promovării și educației în domeniul reabilitării arhitecturale. În 2022 a debutat ca scriitoare cu volumul de povestiri Oameni zburători, distins cu Premiul Kritiško Sito (Alegerea criticilor), Premiul Maruša Krese pentru proză scurtă, fiind și nominalizat la categoria „Cel mai bun debut literar sloven din 2022”.

Ca un preambul al dialogului literar pe care îl vom avea în cadrul Festivalului FILIT de la Iași (22-26 octombrie), aș vrea să vă întreb, mai întîi, cum ați devenit scriitoare după ce ați studiat arhitectura?    

Scrisul mi-a fost întotdeauna aproape, încă de la grădiniță scriam poezii și povești de aventuri. Apoi, pînă pe la douăzeci și ceva de ani, am scris constant poezie. În timpul studiilor de arhitectură am început să mă întrețin lucrînd ca jurnalistă, scriam critică de arhitectură și eseuri și am fost, de asemenea, redactor al unei reviste de arhitectură.

Pasul hotărîtor l-am făcut probabil în jurul anului 2019, cînd am început, destul de spontan, să scriu povestiri, deși pînă atunci crezusem că voi publica cu precădere poezie. Atunci am descoperit că proza chiar mi se potrivește, că scrierea poveștilor îmi aduce multă plăcere, deși înainte simţeam o oarecare teamă față de proză.

Fiecare vîrstă are lecturile sale definitorii. Ce cărți v-au marcat în adolescență? Dar în ultimii ani?

Cînd aveam aproximativ zece ani, tatăl meu mi-a oferit să citesc mai întîi Hobbitul, apoi Stăpînul inelelor, iar lumea lui Tolkien m-a marcat atunci profund. Am copilărit într-o casă veche la marginea unei păduri, oarecum izolată de alți copii, și în acea perioadă am citit foarte mult, în special literatură fantasy și science-fiction.

Mai tîrziu, în adolescență și în jurul vîrstei de douăzeci de ani, m-au tulburat scrierile poeților romantici, dar și ale Olgăi Tokarczuk, Virginiei Woolf, Fernando Pessoa, Jeanette Winterson și, dintre autorii sloveni, cele ale lui Ivan Cankar. Dintre cărțile pe care le-am citit anul acesta, cel mai mult m-a emoționat Moartea lui Ivan Ilici de Tolstoi, pe care am citit-o pentru prima dată abia acum.

Întrebat fiind ce autor sloven aș vrea să promovez în cadrul FILIT, am indicat fără să ezit numele dvs. La vremea aceea cunoșteam doar povestirea „Nu-i nimeni care să semene cu tine” [disponibilă în traducere pe dilema.ro], dar între timp am citit întregul volum Oameni zburători. Cu povestirea „Nu-i nimeni care să semene cu tine”, primul dvs. text tradus în română, rezonez în mod deosebit. M-au impresionat alienarea și căutarea neobosită a protagonistei, complexitatea întrebărilor existențiale, eșafodajul povestirii și, mai cu seamă, finalul plin de mister, lecturile multiple ale acestuia. Ce reprezintă acest personaj pentru dvs.?

Dintre toate povestirile din volum, cele mai multe aprecieri le-am primit anume pentru aceasta, o cititoare mi-a spus chiar că este „genul de poveste pe care o scrii o singură dată în viață”. Așa cum spuneți, farmecul povestirii stă tocmai în faptul că fiecare cititor o interpretează în felul său, cred însă că mulți ne regăsim în sentimentul de captivitate în propria viață și în propria poveste, așa cum îl trăiește protagonista. Viețile paralele pe care le-ar fi putut trăi dacă ar fi luat alte decizii în trecut încep să o înconjoare sub forma unor dubluri reale, fizice.

Acesta mi se pare unul dintre cele mai fascinante aspecte ale literaturii: faptul că tratează numeroase fenomene psihologice, greu de definit, dar care ne modelează profund existența, ca pe niște realități concrete. Protagonista alege, în cele din urmă, o versiune a vieții sale pe care nu a trăit-o niciodată, dar putem intui că, în momentul în care își părăsește rolul de pînă atunci și partenerul, lăsînd în locul ei o dublură, trăiește și un sentiment de amărăciune.

Cînd scrieți, porniți de la subiect sau de la personaje? Cunoașteți în detaliu ce va urma sau vă lăsați în voia scrisului și ajungeți la aceste finaluri deschise, pline de mister, care dau de gîndit?

Asta depinde foarte mult de poveste, însă pînă acum, de cele mai multe ori, am început cu structura. În mintea mea, o povestire scurtă seamănă cu un mecanism ingenios, alcătuit din multe zăvoare și manete – dacă vrem ca mecanismul să se declanșeze în momentul potrivit, trebuie să știm încă de la început, măcar în linii mari, cum va fi construit.

Tema, personajele și conținutul au venit, de obicei, mai tîrziu și au completat această structură pe care am conceput-o pentru ele. De multe ori s-a întîmplat să cunosc structura unei povești cu mult timp înainte să am conținutul potrivit, sau invers; uneori a durat luni întregi pînă cînd cele două s-au unit în mintea mea. Cît despre finalurile eficiente, cred că secretul este să știi cînd să te oprești din scris.

Am remarcat scrisul dvs. eficient, structura pragmatică și disciplinată a prozei dvs., chiar și în cazul povestirilor marcate de un lirism profund. Are vreo influență formația dvs. de arhitect și jurnalist de specialitate asupra felului în care scrieți?

Poate că este vorba, într-adevăr, despre un echilibru similar între planificarea prealabilă și improvizația creativă, așa cum se întîmplă și în arhitectură. Momentul meu preferat este acela în care, în interiorul unei structuri gîndite dinainte, se întîmplă ceva neașteptat, cînd te surprinzi pe tine însuți și ai senzația că lucrarea, fie că e vorba de arhitectură, un articol sau literatură, prinde viață, că începe să reacționeze de la sine, ca și cum ar avea o voință proprie. Atunci știi că ai făcut ceva cum trebuie.

Vie & vitală

Ați obținut premii importante pentru volumul dvs. de debut. Premiile literare oferă satisfacții, fără doar și poate, dar creează un orizont de așteptare și o presiune pentru scriitor. Reflectați mai mult asupra subiectelor și personajelor, reveniți mai des asupra textelor acum?

Recunosc că, după succesul neașteptat al debutului, m-am confruntat cu propriile așteptări ridicate, pe care le-am proiectat asupra mea. Așa cum se spune despre muzicieni că sînt adesea urmăriți de „blestemul celui de-al doilea album”, cînd a doua lucrare rareori reușește să eclipseze spontaneitatea și creativitatea brută a debutului, probabil se întîmplă ceva similar și în literatură. În cele din urmă, mi s-a părut cel mai onest și înțelept să mă îndepărtez cît mai mult de prima carte și să încerc ceva cu totul nou: un alt gen, un alt format, alte teme. Nu am încercat să-mi depășesc debutul, ci m-am pus din nou în postura de începătoare. Cred că aceasta este o strategie bună – să începi de la zero de fiecare dată.

Care credeți că este locul literaturii în această lume tot mai tehnologizată și mai pragmatică?

Literatura – ca orice formă de artă – rămîne unul dintre cele mai bune moduri de a exersa empatia. Cînd intrăm în contact cu arta, intrăm în contact cu un alt om și, în același timp, cu întreaga umanitate; încercăm să-i înțelegem pe ceilalți și pe noi înșine, deschizînd în mintea noastră perspective noi. Este, poate, un răspuns ușor clișeistic, dar cred că este totuși adevărat.

Într-o epocă ce este caracterizată de pragmatism, profit și optimizare, cum spuneți, literatura devine și un recipient pentru tot ceea ce un astfel de sistem consideră inutil, dar care ne face, de fapt, oameni veritabili: pentru vise, traume, perversiuni, solidaritate, pentru mituri, dureri și valori. Nu trebuie să uităm asta. Dacă vom reuși să ne păstrăm curiozitatea față de abatere, față de aparenta „eroare în matrice”, față de propria umanitate, atunci nu va trebui să ne temem nici de Inteligența Artificială.

Pe de altă parte, trăim într-o perioadă de criză, conflicte și război. Care este rolul culturii și al literaturii în noul context? Există teme și crize contemporane la care literatura nu are răspuns?

Istoria este scrisă de învingători, tocmai de aceea este cu atît mai important să deschidem literatura către toate vocile, inclusiv cele ale minorităților, ale celor oprimați, ocupați, și mai ales ale celor împotriva cărora se comite în acest moment un genocid. Cultura – iar în mod deosebit literatura scrisă – poate fi unul dintre principalii purtători ai identității, capabilă să ajute chiar și un popor rănit să supraviețuiască. De aceea este esențial să o menținem vie și vitală: să o citim, să o reproducem, să vorbim despre ea. Desigur, literatura nu are răspunsuri la toate. În fața imaginilor din Gaza, de multe ori nu putem decît să tăcem. Dar tocmai această tăcere trebuie să o învingem.

În final, care sînt următoarele dvs. proiecte?

Recent, am predat unei edituri manuscrisul primului meu roman. Cînd ne vom vedea în Iași, e posibil să fie deja sub tipar. Sînt mulțumită de cum a ieșit, așa că aștept cu multă nerăbdare apariția lui. În noiembrie plec într-o rezidență literară la Praga, unde voi începe lucrul la următoarea carte, care va fi, cel mai probabil, un alt volum de povestiri.

interviu realizat de Sergiu LOZINSCHI

Acest interviu a fost posibil datorită programului CELA (Connecting Emerging Literary Artists, www.cela-europe.com), program înființat în 2017 care oferă programe de mentorat, ateliere masterclass, întîlniri cu editori străini, precum și prezențe la tîrguri de carte și festivaluri literare, cu scopul de a oferi literaturilor scrise în limbi mai mici șanse mai bune de promovare pe marile piețe de carte din Europa.

Credit foto: CELA