● Petre Barbu, Toți bărbații din viața mea, Editura Polirom, 2025.
Prozatorul și dramaturgul Petre Barbu se întoarce la proza scurtă, preluînd cîteva teme sobre prezente și-n volumele sale anterioare de gen (Pînă la capătul liniei, 2012; Cățărarea în cer, 2017). Tonalitatea se schimbă puțin (registrul e ironi-comic, un comic amar, hiperbolizat, fantast și tras spre absurd, pe alocuri), iar personajele, unele trecute dintr-o bucată-n alta, sugerează avataruri ale unor naratori care schimbă numai vocile (la toate trei persoanele) și decorurile.
În cele 34 de povestiri ale volumului Toți bărbații din viața mea, suferințele, bolile, singurătatea, înstrăinarea, ratarea și dezamăgirile afective trec acum pe seama unor eroi îmbătrîniți (majoritatea bărbați în pragul pensiei sau imediat după), care, la 60 plus, se lamentează de toți și de toate. Mare parte dintre ei sînt resemnați cu vîrsta și neajunsurile ei, o resemnare malignă, neagră, ontofagă. Trecînd peste neajunsuri, alții caută să se salveze cumva, oricum ar fi, din rutina unei vieți gata să se prăbușească definitiv din toate punctele de vedere (scriu piese nebăgate-n seamă de nici un regizor, citesc cărți „serioase”, fac sport, merg la spectacole de teatru, văd filme, fac planuri de călătorie, învață limbi străine, caută job-uri accesibile).
Părinți avînd de mult copii maturi, protagoniștii sînt surprinși în situații amuzante, confruntați mai mereu cu actualele sau cu fostele soții, cu prietenii noi sau vechi, cu vecini și colegi de studii sau de serviciu, cu fiii sau cu fiicele care-i ignoră sau nu le sînt destul de recunoscători pentru sacrificiile făcute ca să-i crească și să-i ajute-n viață. Setați etic în vechea epocă ceaușistă, cu propriul ei sistem de valori, cu șantiere și repartiții de la stat, cu privațiuni elementare, cu validări discutabile și cu imposibilitatea ieșirilor „afară”, nu înțeleg mai deloc ce se-ntîmplă cu noua generație: sexualitatea homo (și lejeritatea sexuală, în general), comportamentul (și limbajul) corporatist, tehnologia digitală și accesul ușor la orice fel de informații, liberalismul politic, egoismul social, dorința de emigrare, relativizarea ori stigmatizarea trecutului, dispariția autorității familiale, lipsa securității și a privatului comunicațional de pe rețele (compensate de rapiditatea transmisiei, eventual către mai mulți destinatari simultan), mobilitatea educațională și profesională, diversificarea și kitschizarea spațiului public, omniprezența ecranelor de tot felul.
Catalizatorul tuturor neajunsurilor e, însă, degradarea fizică și psihică, o consecință directă a vîrstei, a cîte unei boli sau a vreunui accident neprevăzut. Mai toate personajele suferă de cîte ceva: amnezie, dezabuzare, frustrare, ipohondrie, cancer, reumatism, scăderea acuității vizuale, impotență, incontinență, imobilitate locomotorie, epuizare cronică, alcoolism. Cînd nu rememorează nostalgici ori revendicativi întîmplări din trecutul îndepărtat sau imediat (relații afective, trădări, ghinioane, promisiuni neonorate), cînd nu visează cu ochii deschiși sau nu confundă, de-a dreptul, realitatea cu propriile fantasme, eroii lui Petre Barbu analizează și se autoanalizează în lungi monoloage, aglutinînd amestecat fapte de viață, portrete, ipoteze, dialoguri și reflecții, finalizate cu cîte un îndemn eliberator: „strigă!”, „îmbată-te!”, „rîzi!”, „sună-l!”, „vîslește!”, „sănătate!”.
Tabloul colorat al decrepitudinii, al inadecvărilor și al ratărilor de tot felul pe care le desfășoară personajele e sintetizat perfect de parabola din bucata eponimă. Vizionînd contactele prietenilor de pe telefon și mai ales conversațiile recente, eroul realizează că e necesar să-i șteargă pe cîțiva, pentru a mai ușura din povara fiecărei zile și din nesiguranța inevitabilă a viitorului, căci fiecare dintre ei reprezintă cîte-o felie de viață greu de suportat. „A venit vremea să renunți la unul, doi sau chiar la toți. Pentru că nu există zi în care să nu te sune vreunul sau să nu-l suni pe cîte unul. Stați la povești. O oră, două ore. Povești cotidiene: ce mai zice presa, ce se mai întîmplă în țară și în lume, «amintiri din epoca de aur», din tinerețe, din tranziție, faceți și desfaceți trecutul și prezentul. Degeaba, ca să treacă timpul, ca să vă amăgiți.” Iar esențialul tuturor acestor convorbiri e surprins într-o altă bucată, „Ruptura“: „Uite, băi prietene, cine sînt: un ratat! Am ratat din toate pozițiile și am ratat toate direcțiile”.
Volum al decalajului dramatic dintre vîrste și tipologii, Toți bărbații din viața mea ne face să zîmbim, e-adevărat, dar ne face anxioși. Toți vom ajunge, poate, cîndva în pielea personajelor pe care autorul le prinde cu atîta naturalețe în rețeaua povestirilor sale. Și dacă o să simțim asta, știm sigur că și de data asta proza lui Petre Barbu e reușită.
● Mihai Buzea, Dă diriga de băut, Editura Litera, 2025.
Dă diriga de băut, cea mai recentă carte a expatului Mihai Buzea, adună 28 de proze în varii registre stilistice. Evident încă din titlu, comicul (de situație, de limbaj, de caracter) rămîne predominant, e deja marca înregistrată a autorului, poate chiar mai savuros și mai îngroșat ca-n alte părți. La fel se-ntîmplă și cu bogăția de personaje, dialoguri, întîmplări și decoruri.
Dar autorul pare că are acum alte ținte imaginare, deși n-aș zice că nu le păstrează și pe cele mai vechi, risipite și inextricate – lucru inevitabil și pentru genul scurt, și pentru un scriitor atît de consecvent cu referințele sale. În romanele precedente – de pildă, în Frunza (2022) sau Tarot (2023) –, redundante erau copilăria și adolescența sub comunism, emigrația spre și imigrația în Occident, relațiile afective și sociale, raporturile complicate între mentalități disparate și exogene. Experimentele autobiografice rămîn, căci naratorii sînt avataruri ale aceluiași infatigabil „Buzea” (ca de obicei, nu există nici un indiciu de identitate ficțională, naratori și personaje cu nume analoage autorului se plimbă liber dintr-o carte în alta, dintr-o povestire în alta, drapați în tot felul de tipologii).
Ratarea de vocație, relațiile homo și bisexuale (erotismul dezabuzat defulează cu tot cu argoul de rigoare și cu dozele spectaculoase de amuzament și surpriză), parvenirea socială și profesională (emigranți, profesori, asistente medicale, copywriter-i, ingineri, activiști ai fostului PCR, elevi, studenți, agronomi, țărani, sportivi, soldați, arboriști, loser-i care mai de care mai picarești), contrastul între vremuri, regimuri politice și vîrste personale (copilăria „atunci”, tinerețea și maturitatea „acum”), exoticul unor destine de dinainte și de după comunism, crochiuri de portret și de situații inedite, raporturile între tați și fiice (acestea din urmă cuprinse în două dintre cele mai duioase texte din volum, „Papagalii“ și „Salcia“) – iată cîteva dintre temele noilor povestiri ale lui Mihai Buzea.
Ei bine, peste toate, acum mi se pare că autorul privilegiază mai ales zona metaliterarului, obsesia literaturii ca alternativă subînțeleasă la banalitatea unei vieți netrecute în ficțiune. Mulți dintre protagoniști scriu, editează, publică sau măcar visează la statutul de scriitor consacrat, adesea cu prețul angajării unui secretar „din umbră” sau „de departe” care să inspire sau să redacteze, de facto, draftul inițial. Un general de Securitate pensionat e poate cel mai semnificativ dintre eroi, prezent în varii perspective și plot-uri (nu în toate aspiră să fie scriitor).
Într-una din proze, intitulată chiar așa, „Generalul“, apare cea mai relevantă dintre trimiterile autoreferențiale care descriu mecanismul narativ al volumului: „Am eu texte vechi, amestecate, scrise-n stiluri diferite, pentru comanditari diferiți. Eu zic să ne «inspirăm» din alea, le mai coafăm, le mai bibilim și le băgăm pe ici, pe colo, în manuscrisul final...”. Ea are ecou anticipat într-o altă bucată, „Scriitor“: „Domnule general, ca să scrieți și să fiți publicat, aveți nevoie de două lucruri. De știința scrisului și de subiect. Le aveți?”. Dar nu numai fostul mare ofițer de informații cu o mulțime de aventuroase „ieșiri de serviciu” în străinătate ar vrea să-și vadă numele pe o carte, fiindcă, pretinde el, ar avea multe povești de viață și de moarte de spus („Asta e literatura, ăsta e scrisul. Viață. Bani. Moarte”, spune, célinian, naratorul din bucata „Literatura“). În kafkiana „California Dreamin’“, „într-o bună dimineață, cînd profesorul Sumbasacu se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-un scriitor român”.
În „Trădarea secuilor“, unele cuvinte sînt prea puternice și prea riscante pentru a putea fi performate public. Printre țăranii semianalfabeți din „Macondo de Königsboden“ se pune problema dacă Iisus a vorbit în românește sau aramaică. În „Fericirile“, profesorul le cere elevilor săi nu tocmai cuminți să scrie despre fericire și află din precarele lor propoziții cam ce se petrece în viețile lor de acasă. În „Blesbok“, povestea de safari a generalului pensionat – una din multele lui povești de securist îmbătrînit în misiuni externe – retrezește brusc instinctele erotice ale soției. Foștii tineri din „Vai cenușii mele“ au trăit în gașcă întîmplări „greu de scris, de povestit sau de crezut”. În fine, în proza eponimă, ultima din volum, eroul deschide o editură prin care să-și întrețină amanta, fosta lui dirigintă. Toate acestea configurează într-un mozaic interconectat nucleul central al noului volum marca Mihai Buzea: forța literaturii, puterea ostentativă a poveștii despre ce-am văzut și am trăit cîndva, fie ea una spusă, scrisă sau doar visată.
Deloc pudibonde, scurtisime și destul de economicoase în mijloace, unele vizibil hiperbolizante (cu autoironia la purtător), altele „realiste” ca niște flash-uri de viață rememorate, povestirile din Dă diriga de băut se citesc cu plăcere.
Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Jean Bart. Argonautul, Editura Polirom, 2024.
Credit foto: Editura Polirom
