„M-a fascinat ideea că Dunărea curge din Pădurea Neagră pînă la Marea Neagră” – interviu cu scriitoarea Anneleen Van OFFEL

Scriitoarea neerlandeză Anneleen Van Offel (n. 1991) a debutat în 2020 cu romanul Totul este în siguranță aici, bazat pe călătoriile sale în Israel și Palestina, unde a intervievat diferiți soldați și familiile acestora. În cel mai recent roman al său, Vocea Sulinei (2024), o femeie călătorește într-o rulotă de-a lungul malurilor Dunării, de la izvorul din Pădurea Neagră pînă la vărsarea în Marea Neagră, un drum ce ilustrează totodată călătoria mentală a unei tinere scriitoare care devine mamă. A făcut parte din redacția revistei literare Deus Ex Machina, iar pe scenă poate fi întîlnită ca performer, organizatoare și moderatoare a unor evenimente culturale, autoare de interviuri. Este invitată în cadrul Festivalului Internațional de Literatură de la Iași (FILIT, 22-26 octombrie).

Călătoria este o temă recurentă în textele dvs.. Cum a început călătoria dvs. spre a deveni scriitoare? V-ați dorit dintotdeauna să faceți asta?

Da, știam de la început că vreau să spun povești, însă abia mai tîrziu am realizat că, scriindu-le, le pot face cunoscute și altora. Una dintre cele mai timpurii amintiri pe care le am este de pe vremea cînd încă eram doar o copilă și primisem niște pantofi cu The Lion King, care aveau talpa în formă de lăbuță de leu. Săream cu ei prin băltoace, lăsam urme și apoi le spuneam celorlalți copii o întreagă poveste despre un leu care bîntuie prin școală. Îmi plăcea să îi atrag și pe ei în universul imaginației mele. Odată ce am învățat să scriu la șase ani, nu mă mai putea opri nimic. Mama îmi dăruise primul caiet în care am început să scriu propriile povești și poezii. Era ceea ce îmi plăcea cel mai mult să fac.

Călătoria nu este doar o temă pe care o dezvoltați în textele dvs., ci și o cale prin care vă găsiți inspirația. Spuneți-ne mai multe despre cum a luat naștere romanul Vocea Sulinei.

M-a fascinat ideea că Dunărea curge din Pădurea Neagră pînă la Marea Neagră – un fluviu întunecat ce străbate Europa, asemenea unui cuvînt lung, care se întinde peste continent. Sînt o scriitoare care născocește puțin: prefer să ies în lume, să discut cu oamenii, să ascult poveștile pe care mi le încredințează împrejurimile. Din asta se nasc cărțile pe care le scriu.

Cînd am pornit în călătorie, știam doar că vreau să scriu o carte despre feminitate, întrucît pe atunci eram însărcinată în primele luni. La izvorul Dunării, în Furtwangen, am aflat că acesta a fost descoperit de o femeie, Irma Ohrlein, prin anii ’50, o perioadă deloc favorabilă femeilor care visau la o carieră. Despre Farul din Sulina auzisem o poveste cu fantome. Se spune că, în fiecare seară, o femeie se aruncă din turn, însă nu atinge niciodată solul. O femeie la izvorul fluviului, o femeie la gura de vărsare a fluviului – pentru mine, asta a reprezentat filtrul prin care am privit acea călătorie și tot ce mi-a adus ea.

Le spuneam tuturor celor pe care îi întîlneam că scriu o carte, iar ei, de obicei, începeau să povestească de la sine. De exemplu, îi întrebam pe chelneri și pe ospătărițe ce povești li se spuneau în copilărie despre Dunăre – așa am aflat de povestea despre Donauweibchen, care joacă un rol important în carte –, sau îi întrebam pe ghizii de la muzee ce locuri interesante ar trebui să vizitez neapărat. Așa am ajuns la Turnul Matematic din Kremsmünster, un turn în care fiecare etaj reprezintă o treaptă a universului (de la fosile la animale, apoi la oameni și astronomie), iar cupola de deasupra e complet goală, invitîndu-te să reflectezi asupra sensului vieții.

De la acel turn am ajuns apoi la Venus din Willendorf, datorită căreia am descoperit povestea cercetătoarei Marija Gimbutas, arheologul care făcut cele mai multe cercetări despre astfel de statuete închinate fertilității și care totodată a cunoscut o puternică reacție negativă din partea comunității științifice, probabil, în parte, pentru că era femeie (se spunea, de exemplu, că munca îi era influențată de sindromul cuibului gol). Între timp, teoriile sale au fost confirmate.

Astfel, cercetarea mea a tot continuat să se ramifice, de la o descoperire la alta. Odată ajunsă acasă, am început să împletesc toate aceste elemente între ele.

În Vocea Sulinei se regăsesc cu siguranță urme de autoficțiune. Cum vă raportați la acest aspect? Nu vă face să vă simțiți vulnerabilă?

Nu mă simt tocmai vulnerabilă, ci dimpotrivă, mă ajută să scriu într-un mod mai direct despre o anumită experiență și să pătrund mai adînc în limbaj. Tocmai lipsa unei acțiuni fictive face ca limbajul să capete mai multă importanță, să devină, într-un fel, mai liric.

Cum v-a influențat călătoria la Sulina imaginea despre România?

România mi se pare minunată. Din momentul în care am ajuns la Sulina, am știut imediat că vreau să rămîn mai mult timp. Cînd am întrebat‑o pe o elvețiancă stabilită de mai multă vreme acolo de ce a ales să rămînă tocmai în acest oraș, mi-a răspuns: „Am ascultat vocea Sulinei”. Atunci am știut că găsisem titlul pentru cartea mea. Vocea Sulinei te cheamă, îți vorbește, iar odată ce o auzi, nu vrei să mai pleci. Încă păstrez Sulina în suflet și îmi doresc foarte mult să mă reîntorc acolo.

Putem numi Vocea Sulinei și o carte feministă. Care credeți că este rolul dvs. ca tînără voce feminină în literatura europeană contemporană? Considerați că reprezentarea maternității în literatură ar necesita mai multă atenție?

Desigur. Aceste povești au fost ignorate timp de secole întregi, deși maternitatea este o temă extrem de interesantă din punct de vedere literar. Ea ridică întrebări filosofice esențiale, precum: Cine sînt eu? Sînt un singur om sau mai mulți? Care sînt granițele ființei mele? Cum mă raportez la mediul înconjurător? Percepția ta asupra timpului se extinde, dintr-odată te simți conectată cu ceea ce va rămîne pe planetă zeci de ani după moartea ta.

Ca să nu mai vorbim despre transformarea mentală prin care treci odată ce devii mamă, cu toate emoțiile complexe care o însoțesc. Este o temă dură. Însă a fost și încă este îngrădită într-un discurs social care domină în jurul maternității, și anume cum ar trebui să se simtă mamele, cum ar trebui să se comporte. Textele literare pun presiune asupra acestui tip de discurs, însă tema continuă totuși să fie catalogată ca prea „soft”, neinteresantă pentru femeile care nu sînt mame, sentimentală sau banală.

Trebuie să învingem prejudecățile despre aceste povești și să le dezvăluim complexitatea. Nu există o singură poveste despre maternitate. Această temă cunoaște o multitudine de nuanțe, este intensă și incredibil de interesantă.

Despre ce altceva mai scrieți, în afara romanelor dvs.?

Scriu eseuri pentru ziar, în special despre aspectele mai puțin cunoscute ale maternității, despre transformarea mentală care o însoțește, dar și despre pierderea celui de-al doilea copil al meu și despre cît de greu este, în societatea noastră, să ți se permită să trăiești durerea adîncă provocată de o astfel de pierdere.

Cu ce altceva vă mai ocupați în afară de scris?

Organizez un festival literar dedicat părinților, am două podcast-uri în care intervievez scriitori, realizez interviuri live pe scenă pentru diferite organizații, prezint și moderez dezbateri, susțin prelegeri despre cărțile mele. Și predau.

Ce înseamnă pentru dvs. participarea la proiectul CELA? Cum este să-ți vezi fragmentele traduse în atîtea limbi diferite?

Este o mare plăcere să întîlnesc atît de mulți oameni din Europa care, fiecare în felul său, e activ în mediul literar. Mă bucur, de asemenea, să intru în contact cu lumea traducătorilor, iar modul în care aceștia privesc textele contribuie la dezvoltarea mea ca scriitoare. E o experiență inedită să îmi văd textul tradus în alte limbi: este ca și cum ai revedea un prieten drag după mai mult timp, iar noua imagine trebuie să se suprapună peste cea veche – un ecou al unui lucru familiar, care totodată aduce cu sine propria poveste.

Vocea Sulinei

(fragment)

Mergeți înainte două sute de kilometri, anunță GPS-ul, exact prin regiunile în care se preconizează precipitații abundente în următoarele ore și zile. E posibil ca autoritățile să închidă dis-de-dimineață anumite drumuri, așa că n-am stat pe gînduri și am plecat imediat, seara tîrziu, însă acum, cînd la radio se conturează evident o catastrofă, noaptea pare un tunel prin care gonim, în timp ce în jurul nostru se desfășoară realitatea. În curînd vom străbate zorii și din nou se va dovedi cît am subestimat-o, ce avertizări am ignorat, cum trăim de parcă un dezastru planetar îi va lovi întotdeauna pe alții și niciodată pe noi. Ne putem imagina doar nenorocirea aflată aproape de noi înșine, care țîșnește dintr-un unghi mort sau care proliferează în propriul nostru corp.

Ștergătoarele se mișcă în sus și-n jos scîrțîind, cu greu dau apa la o parte. …et demain, on prévoit encore plus de pluie. Opresc radioul. Noaptea se întețește în locurile neiluminate, kilometri întregi. Nu sînt atentă la indicatoarele rutiere care se succed în ritm alert, un țesut de săgeți și bifurcații. Numele localităților trec în viteză în lumina farurilor și apoi dispar, dar nu simțim nevoia să știm unde ne aflăm exact, numărul kilometrilor care scad pînă la următoarea ieșire de pe autostradă e de ajuns. Undeva dincolo de susurul ploii și luminile autostrăzii se află izvorul Dunării, adînc în Pădurea Neagră, care te ademenește cu o forță de atracție aproape magnetică.

În ultima vreme mă macină o neliniște pe care cu greu mi-o pot explica. Sentimentul că dincolo de ceva familiar se ascunde ceva străin. Ideea incomodă că lucrurile nu sînt ceea ce par. Că, la fel ca într-o radiografie, sub voalul lăptos al realității, un miez dur, alb-mat și rece se strecoară la suprafață, dar numai în absența luminii sau în vidul dintre două momente; te surprinde tot timpul cînd nu te aștepți. Îmi doresc să pot urma pentru o vreme un traseu, la fel cum rîurile servesc de mii de ani drept călăuze prin diferite zone, Dunărea fiind singurul fluviu din lume al cărui curs se întinde pe o distanță redată în amonte, de la vărsare pînă la izvor. Dorința de a putea călători spre un punct zero, numărînd kilometrii în ordine descrescătoare, și nu crescătoare, drept spre farul din Sulina, o scînteie la marginea Europei.

De ani de zile păstrez în sertarul de sus al biroului o hartă a Europei de Est, singura hartă pe care am găsit-o să redea cea mai mare parte a Dunării. Coboară șerpuitor din stînga sus, cuprinsă între numele localităților și simboluri topografice, un sistem nervos format din linii albastre, roșii și galbene. Pentru că trebuia să încapă aproape tot fluviul pe ea, e o hartă incredibil de greu de urmărit. Peisajul este îndesat, numele satelor și orașelor sînt prescurtate indescifrabil, șoselele și drumurile regionale se deosebesc cu greu. Nu depune nici un efort să te ajute să găsești drumul.

traducere de Andreea BĂLTEANU

Apariția acestei pagini a fost posibilă datorită programului CELA (Connecting Emerging Literary Artists, www.cela-europe.com), program înființat în 2017 care oferă programe de mentorat, ateliere masterclass, întîlniri cu editori străini, precum și prezențe la tîrguri de carte și festivaluri literare, cu scopul de a oferi literaturilor scrise în limbi mai mici șanse mai bune de promovare pe marile piețe de carte din Europa.