Sorella di Clausura, cel de-al treilea lungmetraj al regizoarei sârbo-românce Ivana Mladenović, este o parodie a melodramelor romantice în care joacă actorii Katia Pascariu, Cendana Trifan, Miodrag Mladenović, Arnold Kelsch, Cătălin Dordea și Adrian Radu. Povestea din film reprezintă o explorare plină de umor a unor personaje care încearcă să se descurce în viață în perioada scurtului boom economic de dinaintea crizei din 2008. Cu două premii importante – Boccalino d’Oro pentru cea mai bună interpretare la Locarno și Trofeul Heart of Sarajevo pentru cea mai bună regie la Sarajevo –, co-producția Sorella di Clausura se lansează în sălile de cinema din România la început de martie.
Și în filmele anterioare Soldații. Poveste din Ferentari și Ivana cea Groaznică m-a impresionat abilitatea de a jongla cu raportul între peisaje sociale și personaje parodice. În primul ați spus povestea unui antropolog care se mută în cartierul Ferentari, cel de-al doilea este un autoportret ironic filmat în orașul natal Kladovo. Cum a apărut protagonista Stela (interpretată de Katia Pascariu) din recentul Sorella di Clausura și ce anume din Ivana Mladenović se regăsește în personajul din film?
Povestea filmului Sorella di Clausura mi-a fost adusă de prietena mea Anca Pop, muziciană, care a jucat și în Ivana cea Groaznică și care a avut un rol decisiv în nașterea acestui film. Ea a fost prima care mi-a vorbit despre Liliana Pelici, autoarea textului original, Cel mai lung vis, și o persoană reală a cărei viață a fost o sursă de inspirație. Liliana e o femeie curajoasă care a scris despre lumea din jurul ei cu o sinceritate și o autenticitate rare, dar și despre propriile lupte interioare „in life long obsession with a balkan musician”. Ce m-a atras la povestea ei a fost amestecul de luciditate, autoironie și vulnerabilitate, felul în care prin vocea ei vorbește despre societate, despre femeie, despre corp și despre libertate. Lucrul în care m-am regăsit cel mai mult e energia punk a Stelei, personajul principal din filmul meu, care exista deja în manuscris. Pentru mine, punk-ul în filmul ăsta înseamnă în primul rînd refuzul Stelei de a se adapta, de a se „aranja” sau de a se „înfrumuseța” ca să fie acceptată. Și da, mă regăsesc mai ales în felul în care umorul și autoironia devin pentru ea o formă de supraviețuire.
Spuneți că Anca Pop v-a lăsat manuscrisul Lilianei Pelici din Timișoara, intenționînd la acea vreme să îl publice. A fost experiența rescrierii cărții într-un scenariu de film și un gest eliberator?
Prietena mea Anca Pop m-a rugat să citesc cartea Lilianei chiar a doua zi după ce ne-am cunoscut și mi-a spus că poate, într-o zi, aș putea face un film care să-i facă povestea auzită. Am lăsat manuscrisul deoparte o vreme, fiindcă eram aproape de final cu Ivana cea Groaznică, iar apoi, spre sfîrșitul filmărilor, Anca a murit subit într-un accident de mașină. Cînd m-am întors la text, m-a atras din nou relația stranie dintre două femei aparent foarte diferite: Anca, frumoasă, deschisă, într-un fel „așezată” în lume, care își imagina emanciparea în interiorul sistemului, prin idei și teorii, și Liliana, retrasă, invizibilă, fragilă emoțional. Rescrierea nu a fost neapărat un gest eliberator, ci mai degrabă un proces de traducere a unei voci foarte personale în cinema și, în același timp, un mod de a rămîne aproape de oamenii de la margine, care își caută locul și vocea într-un sistem care îi trece ușor cu vederea.
Prin construcția personajului principal arătați cît de ironică și sălbatică e lumea de graniță. Stela are 36 de ani și locuiește într-un sat de la marginea Timișoarei, dar visează la București. Cum ați legat dorința ei de părăsi periferia de obsesia pentru Boban, starul pop balcanic pentru care face o pasiune erotică?
Deși obsesia e un element narativ important în Sorella di Clausura, pentru mine ea funcționează ca o lentilă prin care devine vizibilă o realitate socială mai largă. E o cale de a înțelege cum supraviețuiesc oamenii în condiții foarte grele. Adorațiile și visările sînt, uneori, o nevoie de care te agăți ca să poți crede că poate vine o formă de salvare. Pot funcționa ca evadare sau chiar ca un fel de autoprotecție. Pe mine nu m-a interesat obsesia ca patologie, ci ca strategie, uneori fragilă, alteori iluzorie, prin care oamenii își duc realitatea de zi cu zi și își imaginează posibilitatea de a trăi și altceva. În cazul Stelei, e un refugiu dintr-o viață marginală.
Ați scris scenariul împreună cu prozatorul Adrian Schiop și cu regizorul sîrb Momir Milošević. Cum au înlesnit co-scenariștii explorarea personajelor și a întîmplărilor mai ales că provin din două țări relativ diferite?
Cu Adrian Schiop am lucrat mult pe stratul social, concret, pe presiunea lumii din jur și pe umorul care vine din realitate. Cu Momir Milošević am lucrat pe cealaltă parte: realismul magic, zona mai „spooky”, obsesiile Stelei și logica visului ca formă de evadare și autoprotecție.
Personajul Boban e interpretat de tatăl dumneavoastră cu care nu sînteți la prima colaborare pe platoul de filmare. Vă e ușor să lucrați cu persoane apropiate?
Da, personajul Boban de care Stela este obsedată în film este jucat de tatăl meu, cu care am mai lucrat și la Ivana cea Groaznică. Doar că aici rolul e total diferit: tata nu se joacă pe sine, ci trebuie să fie un fel de bărbat de succes, un muzician de succes, un zeu balcanic înnebunit după femei și bani. Tata n-are nici o treabă cu genul ăsta de personaj, e un om retras, e pensionar și e veterinar. A ajuns să joace și pentru că m-au refuzat actorii pe care voiam inițial să-i distribui, dar și pentru că odată cu vîrsta cred că a ajuns să nu se mai ia în serios atît de mult și să-și dorească să se joace și el un pic, să facă lucruri pe care altfel nu ar avea șansa să le facă. De data asta a fost mai greu să lucrez cu el, dar am avut ajutorul Katiei (Pascariu) și al Cendanei (Trifan, n. red.), care în timpul repetițiilor, m-au ajutat să construim un Boban total diferit de cum e tata în realitate.
Filmul nu se ferește să vorbească despre iubire în cel mai neromantic mod
Credeți că experiența de viață între Serbia și România a ajuns să contureze și stilul regizoral?
Da, cel mai probabil. Lucrînd atît de mult între ambele țări, e un amestec care, la un moment dat, nici nu mai poate fi descifrat sau separat, mai ales la nivel cultural. Am crescut cu filmele din Serbia, în special cu cele din valul negru iugoslav, cu Želimir Žilnik și Dušan Makavejev, filme care sînt curajoase și acum. Cînd am început efectiv să lucrez ca regizoare, oamenii cu care am interacționat sau la a căror muncă am avut acces, cum sînt Florin Șerban sau Radu Jude, au influențat mult felul în care lucrez cu actorii. Dar cred că cea mai mare influență, și pentru că lucrez cu el de peste 13 ani, e Adrian Schiop.
La antipodul Stelei ați creat-o pe Vera, care e interpretată de Cendana Trifan. Ce însemnă în film pentru fiecare dintre ele să se descurce în lume?
Prin cele două figuri feminine, Stela și Vera, filmul pune față în față două feluri de „a te descurca” în lume. Vera e mai deschisă, mai sigură pe ea, într-un fel mai „funcțională” în sistem și își negociază libertatea prin vizibilitate, prin felul în care se prezintă și își construiește o imagine. Stela e retrasă, vulnerabilă, împinsă spre margine, și se luptă cu propriile limite; pentru ea, a se descurca înseamnă mai degrabă să reziste și să-și inventeze o ieșire, chiar și imaginară. Ce m-a interesat a fost spațiul dintre ele, locul în care libertatea feminină și sexualitatea se trăiesc azi: unde o idee mai veche de libertate se lovește de mecanismele contemporane ale pieței și ale autoprezentării și produce o imagine mai complicată a identității. Și, deși sînt foarte diferite, a fost important să le scap de stereotipuri. Atît în scenariu, cît și în lucru cu actrițele, ne-am întors mereu la ideea că nu vrem să le reducem la tipare recognoscibile. Filmul nu se ferește să vorbească despre iubire în cel mai neromantic mod. Nu încearcă să o definească, ci urmărește cum oamenii încearcă să o trăiască, imperfect și onest, stîngaci, în limitele realității lor. Pentru mine a fost important ca personajele să vorbească cu vocile lor, fără corecție morală sau explicații și să arate iubirea așa cum e, atunci cînd ne rătăcim în propriile contradicții.
În Sorella di Clausura apar tot felul de ecrane: cel al laptop-ului pe care Stela scrie scrisoarea de dragoste către Boban, al reclamelor Verei, apoi emisiuni politice sau reality show-uri. Ce rol au acestea în dramaturgia filmului?
Ecranele din film sînt parte din dramaturgie, nu doar din decor. Pentru Stela, a trăi în spatele ecranului e o formă de evadare și un mod de a face față unei realități cu posibilități limitate. Iar reclamele, emisiunile politice și reality show-urile sînt un fundal care invadează totul și care arată cît de ușor comentăm și judecăm viețile altora de la distanță, lucru care poate fi frustrant și epuizant.
Cine a compus coloana sonoră și ce rol are apariția muzicianului Andrei Dinescu?
Coloana sonoră este compusă de Andrei Dinescu. Ideea filmului a fost, de la început, să nu se ia prea în serios și să pună laolaltă lucruri aproape imposibil de împăcat. De asta l-am chemat și pe Andrei, care îmi e prieten de o viață, dar e și un muzician în al cărui talent cred foarte mult, să fie prezent și în film, ca parte din formația inventată a lui Boban: împreună fac o trupă balcanică, amuzantă într-un fel, care accentuează partea de joc și de ironie. Și muzica pe care a compus-o nu e „balcanică” în sensul clasic, e mai degrabă interpretată și reinterpretată pînă cînd devine un stil în sine, unul care te amuză, dar care în același timp construiește atmosfera și ajută filmul să-și găsească exact tonul.
Actriței Katia Pascariu i s-a acordat la Locarno premiul Boccalino d’Oro pentru cea mai bună interpretare, iar filmul a cîștigat Trofeul Heart of Sarajevo pentru cea mai bună regie. Cum a fost primit filmul la ambele festivaluri și la ce tip de umor a reacționat publicul?
Înainte de filmul acesta, am lucrat mai ales cu actori neprofesioniști. Deși Katia e actriță profesionistă, colaborarea noastră a fost una dintre cele mai libere și mai deschise pe care le-am avut și cred că publicul a reacționat puternic la asta. La Locarno, discuția a fost mai mult despre limbajul filmic. La Sarajevo, reacția a fost mai directă și mai imediată și cred că asta vine și din faptul că publicul de acolo are o legătură puternică cu tradiția umorului iugoslav, curajos și subversiv, cu Makavejev și generația lui. Un reper pentru ei e și filmul În ghearele vieții (U raljama života) de Rajko Grlić care are un umor asemănător. Așa că mi se pare că aveau deja cheia pentru tipul ăsta de film și s-au conectat foarte repede cu el.
Cît a durat să realizați Sorrela di Clausura și care a fost contribuția producătoarei Ada Solomon în această aventură?
Sorella di Clausura a durat în jur de cinci ani să se facă din mai multe motive, dar și pentru că devine tot mai greu să finanțezi un art film, mai ales unul care nu e foarte safe, un film care încearcă să împingă limbajul cinematografic, nu să repete formule deja validate. Contribuția Adei Solomon a fost esențială. Încă de cînd am început să lucrăm împreună, de la Soldați pînă la Sorella, a avut curajul să susțină subiecte și forme pe care alții poate le-ar evita și, mai ales, să susțină felul în care artiștii vor să le spună. În același timp a știut să aibă grijă ca lucrurile chiar să se întîmple. E o colaborare de aproape zece ani în care eu am crescut mult.
