● Paula Erizanu, Aicea-i și raiul, și iadul. Republica Moldova: un veac de istorie trăită, Editura Cartier, 2025.
Jurnalistă, poetă și prozatoare premiată dincolo și dincoace de Prut, Paula Erizanu a publicat anul acesta o carte greu de încadrat într-un gen. Arhivă orală a unui anume spațiu geo-politic (Basarabia și Transnistria, în speță, dar cu extinderi spre România, Ucraina, Rusia, Europa, SUA, Canada și America de Sud), investigație etnologică, antropologică și istorică despre Basarabia ultimilor o sută de ani, colecție de onto-documente „povestite”, toate ar putea fi etichete potrivite pentru ea.
Mă gîndesc și la două dintre volumele ei precedente, Aceasta e prima mea revoluție. Furați-mi-o (2011) și Ard pădurile (2021), nici ele prea deschise în a se încadra undeva. Primul e o incursiune jurnalistică în evenimentele tulburi din 2009 de pe străzile Republicii Moldova, iar al doilea e o docu-ficțiune avînd în centru două figuri feminine celebre din tabloul începuturilor socialismului rus: Aleksandra Kollontai și Inessa Armand. Mi se pare că apariția despre care tocmai vreau să scriu vine exact în siajul acestei ambiguități taxonomice, altfel foarte ofertante estetic și intelectual, propunînd teme de interes, perspective noi și texte originale, de impact imediat.
Aicea-i și raiul, și iadul. Republica Moldova: un veac de istorie trăită e o colecție de mărturii de viață culese prin explorări personale, de-a lungul și de-a latul spațiului basarabean. Protagoniști de toate vîrstele (bunici, părinți, maturi, tineri) și de toate culorile etnice (moldoveni, bucovineni, ruși, găgăuzi, evrei, ucraineni și varii combinații între aceștia) au fost provocați să vorbească, adesea în reprize succesive – pe WhatsApp, la telefon, în case, apartamente și cafenele, pe Messenger, în camerele unor centre specializate.
Înregistrările au fost transcrise de autoare cu tot cu retorica specifică graiului subiecților și, între scurte intermezzo-uri explicativ-poetice, au fost adunate într-un volum care a urmărit să cartografieze, prin scene de viață autentică, o lume profund nestatornică în salturile ei cronologice și geografice.
Istoria acestei lumi a fost străbătută la tot pasul de trădări, violențe, războaie, deportări, pogromuri, dezrădăcinări, de nenumărate și radicale schimbări politice și sociale, cu rare momente de răgaz în care conștiința demnității, speranțele de libertate, empatia, iubirile, prieteniile sau raporturile individuale și de familie ar fi putut decupa etape mai lungi de normalitate și de relativă fericire. De la primii ani ai secolului XX, de la Revoluția Bolșevică și Primul Război Mondial pînă la dinamica inexorabilă a anilor 1990-2000, trecînd alternativ între granițe țariste, românești și sovietice, cu inevitabile extinderi emigraționiste spre Vest și uneori peste Ocean, oamenii spațiului basarabean au fost condiționați mereu de instanțe care i-au copleșit și, cînd n-au fost devastați de catastrofele politice ale vremurilor, au fost marcați de sărăcie, de prejudecățile celorlalți și de varii drame private care, poate, în alte contexte, ar fi putut fi evitate.
Binele și răul din viețile lor s-au succedat amețitor și imprevizibil, lăsîndu-i pe ei înșiși să decidă cum își administrează situația pe care soarta le-a rezervat-o, periodic, fără să-i întrebe. O spune, la un moment dat, bunica unei femei provenite dintr-o familie de bucovineni deportați în Kazahstan: „Acolo au stat în condiții inumane. Trăiau sub pămînt. În bordeie. Cu mulți oameni împreună. Foame. Necazuri. Ce să zic. Vorbeam cu bunica despre rai și despre iad. Ea a spus: «Aicea-i și raiul, și iadul. Nu știu cu ce am păcătuit, zicea, dar m-a aruncat Dumnezeu în iad și-am văzut ce e iadul. Am văzut și ce e raiul. Raiul depinde de om. De omul care muncește și care vrea să-și prefacă viața în rai. Asta-i. Nu căutați alt rai sau alt iad, pentru că el aicea-i. Depinde de oameni»”.
Unele dintre tipologii, evenimente și decoruri ne sînt oarecum cunoscute, deși nici un destin nu seamănă cu altul și, vorba lui Tolstoi, în comparație cu bucuriile, nefericirile sînt foarte diferite: viața basarabenilor de dinainte și de după 1918, cînd Basarabia devine românească, viața lor de dinainte și de după 1940, cînd e din nou preluată forțat de ruși. Altele, însă, par cu totul noi pentru cei ce n-au imersat mediul basarabean după 1991, precum autoarea: mișcările naționalist-unioniste, emigrarea în Occident sau la Moscova din cauza endemicei precarități financiare de după destrămarea URSS, războiul transnistrean, tensiunile dintre ruralism și urbanitate, statutul de minoritar sexual sau conflictele dintre anti- și pro-europeni.
Amintind prin teme și discurs de Svetlana Aleksievici, Liliana Corobca sau Ruxandra Cesereanu, cartea Paulei Erizanu dă mărturie nu doar despre un veac de istorie basarabeană. Ea e simultan un eseu testimonial despre omul lăsat la cheremul marilor imperii, prins în malaxorul rece al istoriei, care macină fără oprire și scuipă orice îi este aruncat între colți.
● Mihai Maci, Înainte de răspunsuri, întrebările. Generațiile ce vin și derivele modernității, Editura Polirom, 2025.
Pe filosoful și universitarul Mihai Maci îl citesc frecvent pe platformele unde postează (cel mai des pe contributors.ro) și-n presa tipărită și de fiecare dată îi admir ipotezele, analizele, argumentele și aplecarea simptomatică spre fenomenele ardente ale societății românești contemporane. Gînditor cu largă deschidere mai ales spre spațiul epistemic al reflecției (educație, politică, antropologie, economie, istorie etc.), Mihai Maci are abilitatea de a vedea clar, de a face sinteze diacronice pertinente și de a trata cu maximă luciditate o problemă.
Desigur, opiniile sale nu se pliază întotdeauna pe opiniile dominante, așa cum disponibilitățile sale dialectice îl fac să pară, adesea, prea secular și pragmatic. Toate sînt asumate și trebuie remarcat că autorul poate acoperi destul de susținut un spectru larg de domenii culturale umaniste, fără a fi neapărat partizanul vreunui eventual agnosticism sau relativism filosofic.
Unele dintre articolele publicate sau postate ici-colo au fost adunate recent sub titlul Înainte de răspunsuri, întrebările, constituind, dincolo de o antologie „de autor”, adică o legitimare publică prin idei și discurs personal, și un tablou al dinamicii sociale românești, în ce a avut ea mai important, în ultimii ani. Bazat pe conexiuni intelectuale convingătoare, interdisciplinaritate reflexivă, abordări diacronice și statistici mereu lămuritoare, volumul cartografiază analitic-interogativ, în cinci secțiuni, fie chestiuni care au fracturat acut spațiul autohton (familia tradițională, nostalgia comunismului, extremele politice de tip dreapta-stînga, limbajul unora dintre producțiile artistice care au făcut vîlvă), fie din cele care privesc interminabilul proces de europenizare a mentalităților și instituțiilor românești (școala, Biserica, mediul economic), fie atitudini de admirație față de unele personalități care au jalonat destinul autorului (Horia-Roman Patapievici, Neculai Constantin Munteanu).
În prima secțiune, „Ce ne așteaptă”, e atins etosul noilor generații, felul în care se raportează astăzi elevii și studenții la educație, la palpitul lumii moderne și la asimilarea ori, dimpotrivă, la respingerea valorilor și a parcursurilor care au format generațiile anterioare. În „Derivele modernității noastre”, atenția se îndreaptă către dinamica rural-urban de dinainte și de după comunism, cu tot cu derivatele ei inevitabile: concepția despre familie, despre traiul economic decent, despre intimitate și datorii patrimonial-familiale, despre secularizare și felul în care am asumat cîteva dintre racilele private și publice ale trecutului antedecembrist.
În „Ambiguitățile memoriei” sînt discutate impedimentele unei atitudini calme și lucide față de destinele politice ale „eroilor” și „sfinților” României postbelice, venerați după 1990 fără discernămînt și fără cuvenita așezare morală și juridică pe care ar fi trebuit s-o aducă o adevărată și documentată analiză istorică. Compromisurile „de-a dreapta” și „de-a stînga” ale unora și ale altora n-au fost niciodată bine și definitiv contextualizate, făcînd loc derivelor pe care încă le vedem în societatea prezentului autohton.
„Deschideri și conexiuni în lumea în care trăim” (probabil cea mai analitică parte a cărții) abordează chestiunea digitalului, a Inteligenței Artificiale și a felului în care acestea modifică receptivitatea umană, raporturile dintre minte și corp, dintre om și realitate. Mintea și corpul își co-aparțin, dar nu se suprapun, susține autorul, între ele există o mulțime de științe și domenii care le revendică – „o întreagă lume care angajează întregul parcurs al cunoașterii și al istoriei europene”. În sfîrșit, „Chipuri de lumină” rememorează admirativ trei întîlniri memorabile, trei prietenii cu impact personal profund modelator.
Născute dintr-o „nevoie de a înțelege”, eseurile lui Mihai Maci nu oferă răspunsuri ultimative, soluții imediate ori concluzii apodictice. Ele doar problematizează o suprafață consistentă de imponderabile contemporane, pe care mass-media fie le tabuizează exact cînd pretinde că le atacă furibund, fie le exploatează potențialul populist, uitînd esențialul: că există o „dimensiune problematică a existenței”, cu alte cuvinte, că nu există rezolvări pe termen scurt, că multe lucruri merită analizate mai atent și mai responsabil și că unele au rămas aproape neatinse sau au fost pur și simplu deformate de opinii inadecvate.
„În speță, faptul că ceea ce trăim, ceea ce simțim și ceea ce cunoaștem în fiecare zi debordează, mereu, formulările cu care sîntem obișnuiți și fiecare nouă experiență ne pune în cauză și ne obligă să regîndim. Precaritatea vieții noastre nu poate fi evacuată nici prin reducția rațională pe care o presupun metodologiile științelor umane, nici prin dizolvarea în spectacol pe care o desfășoară mass-media. Pe de altă parte, tentația fugii de probleme e foarte mare, dat fiind că prima formă în care acestea apar e cea a neliniștitorului, a solicitării de-a ne opri din cursa cotidiană și de-a ne întoarce asupra sensului lucrurilor pe care le facem mecanic.”
Din familia marilor reflectori de impact social imediat (Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleșu, Ioan Stanomir), Mihai Maci argumentează convingător că, pentru derivele din exotica și mobila modernitate românească, încă avem mai multe întrebări decît răspunsuri. Se-ntîmplă asta fiindcă n-am terminat de completat spațiile albe ale trecutului și fiindcă n-am asimilat destule instrumente filosofice și istorice pentru a le completa rezonabil, cît de cît. Dar, dacă nu avem soluții salvatoare, măcar să punem problemele cum trebuie în condițiile date, cu faptele și documentele pe masă. Cu toate că putem rămîne la nivel de ipoteze și opinii, e un punct de pornire necesar.
Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Jean Bart. Argonautul, Editura Polirom, 2024.
