Fragmente din jurnalul lui Radu Cosașu (1930-2023) din perioada 1958 și 1964, jurnal îngrijit de scriitorul Andrei Crăciun și aflat în curs de apariție la Editura Zugzwang (www.editurazugzwang.ro).
31 octombrie 1958
Aș vrea să stau o zi întreagă și să scriu. Nu pot. Aș vrea să muncesc pe brînci, undeva, inspirat și cu folos. Cehovizez.
Nu am să spun niciodată că sînt un ratat. Omul nu are dreptul să se considere ratat, după cum nu are dreptul să-și ia viața. În ultima clipă a vieții sale, admițînd că toată viața sa de pînă atunci i s-a dovedit, și-a dovedit, că a ratat, chiar și atunci poate și trebuie să se gîndească la un gest, la o faptă, la o operă care să-l desăvîrșească. Numai mort, poți admite că ești ratat. Moartea e ratarea maximă, cea mai cumplită. Moartea e lucrul cel mai oribil de pe pămînt. Mă gîndesc că toate soluțiile și toate gîndurile mele sînt false și nedrepte; dacă – proiectate în timp – toate aprecierile mele asupra oamenilor, sistemului, politicii sînt fundamental greșite și tocmai ceea ce mi s-a părut greșit, nedrept, ticălos, inuman se dovedește drept, omenesc, curat? Voi găsi atunci, în acea clipă, un gest salvator, nu pentru ceilalți, ci numai pentru mine? Toată viața trebuie să fim terorizați de eroare; cît timp oamenii cei mai copți se vor juca, ca adolescenții, cu eroarea? „Numai cine nu muncește, nu greșește” nu e o formulă proletară, revoluționară; cu ea se pot acoperi mîrșăvii și rezoluții stupide.
De ce să plec în Israel? Familia nu mai înseamnă, azi, nimic. Am să stau un an, ochi în ochi, cu mama. Am să fiu un parazit sentimental justificat; ce-am să scriu? Ce-am să cred? Ce-am să fac după un an? Voi fi mobilizat la granița cu Iordania sau Egipt și voi cădea de un glonț arab? Israelul, pe de altă parte, devine, cu fiecare vapor de emigranți, un bastion tot mai solid al reacțiunii; e splendid să-ți devină atît de clar un lucru, o perspectivă – cum îmi devine mie viitorul acestui stat spre care aleargă, hămesiți, oameni alungați de rigorile și erorile socialismului de tip sovietic. Cel puțin aci, disperat, lovit, am un rost – un angajament pe care nu vreau să-l trădez, cu cît cei din jur nu mă cred, mă bat, mă trădează. Vreau să văd: cît am să fiu sincer, îndeplinind devotamente față de lașii și ticăloșii de care m-am legat pe viață? E un conflict ciudat, pe care-l prefer oricînd unui conflict în Israel, după ce m-am trădat, o trădare a unei abstracții, chiar.
2 decembrie 1958
Azi a nins. Am impresia că nici nu a fost vară. Și nici nu-mi pot închipui că va veni primăvara.
Vreau să renunț la tot, la scris, la idei. Să muncesc, atîta tot.
13 ianuarie 1959
Ieri era să mă ciocnesc, în fața Institutului de Istorie Literară, cu Călinescu, care ieșea grăbit, însoțit, spre o mașină, 482-B. Îl vedeam a doua oară, mai aproape decît m-aș fi așteptat vreodată. E de înălțimea mea, vioi; intrînd în mașină, l-a recunoscut, pare-se, pe șofer și s-a bucurat că l-a reîntîlnit.
20 februarie 1959
Paul Georgescu mi-a atras atenția că nu gîndesc. Am stări sufletești pe care le teoretizez. Mi-a recomandat Spinoza cu gîndirea lui în real, mi-a recomandat preceptul biblic: să fie pedepsit nu numai cel ce-a preacurvit cu trupul, ci și cu mintea [...].
27 februarie 1959
Petru Dumitriu – caz interesant al genialității permanent nedemonstrate.
7 iunie 1959
Pronosportul e singurul loc azi, la noi, unde poate exista deschis, la lumina soarelui, o controversă. Mă duc din ce în ce mai des, cum alții, altădată, se duceau la cafenele sau la tîrg. Îi urmăresc pe oameni argumentînd, discutînd, stînd ore întregi în picioare cu plăcere. Din cînd în cînd se ajunge la social și atunci lucrurile devin foarte interesante.
iunie – iulie 1959
Pe Lica [Gheorghiu], tata [Gheorghiu-Dej] nu a lăsat-o să se căsătorească totuși cu fiul fostei amante a lui Mussolini.
Sîntem sub Restaurație și de aceea Petru Dumitriu nu o să reușească, oricît se căznește. Simt nevoia să i-o spun.
7 martie 1960
Locuiesc în Traian 218, la o mansardă, scară întunecoasă, încît lovindu-te de propriul palton, ți se pare că o pisică ți s-a strecurat între haine. Am alergat pentru această cameră la Spațiul Locativ raional, unde un om cu ochi de sticlă mi-a dat tam-nesam cheia camerei. Azi un spațiu locativ e un Han al Ancuței. (Un om și-a omorît cu toporul soția pentru o cameră.)
22 martie 1960
În fiecare scriitor român zace un Zaharia Stancu, mai mult sau mai puțin ratat.
Mazilu: „Un șobolan îmi dă mai intens senzația vieții decît un zbor în cosmos.”
Malraux l-a primit pe Hrușciov la Versailles, l-a însoțit la aeroport cînd a plecat. La Malraux nu există femei; și nu există oameni proști. A. Malraux, membru al guvernului francez.
18 aprilie 1960
Noaptea am văzut o femeie bătîndu-se cu doi bărbați, apucîndu-i de revere, strîngîndu-i, lovindu-i. Era nemaipomenită. Femeile din jur o condamnau. Nu-mi venea să cred că o femeie poate avea asemenea raporturi cu un bărbat. Cauza: ducea un mare cristal în autobuz, la o frînă cristalul s-a spart și ea a făcut responsabil pe bărbatul de lîngă ea, care nu era vinovat. Voia să-l tragă la miliție. Spargerea cristalului o împingea la bătaie cu bărbații! O prietenă îi lua apărarea: „Păi, de unde să scoată 1.000 lei? Trebuia să-l ducă la miliție”, „Care o mie de lei? Nu costă mai mult de 30 de lei. Lucrez la o fabrică de geamuri”.
24 aprilie 1960
Sinaia. [Marin] Preda: „Schițele n-au deocamdată atmosferă, ceea ce se cîștigă cu timpul. Observații, noutate, ritm, culoare.”
I-a plăcut subiectul nuvelei. Nu încărca personajul biografic, nu-l pune să treacă prin mai multe experiențe capitale, nu spune tot, numai Shakespeare a avut o metodă ca să spună tot și bine, spune despre erou că e lacom, altă carte despre unul care e șiret. Pe Crăciun al meu, el l-ar fi lăsat cu un semn pe față. Cum și-a dat seama de filiația mea cu [Anatole] France? Nu fă polemică, polemica e perisabilă. Ferește-te de idei în artă, capodopera ultimilor ani e Bătrînul și marea [Hemingway]. Îl pasionează alte lucruri – dovedirea că oamenii sînt mai singuri decît se pare, că viața exterioară e inconsistentă și totul trebuie trecut pe plan interior. Îl îngrozește teoria relativității [...]. Filozoful preferat – Spinoza. Omul nu poate trăi fără o femeie cu care consumă un combustibil de cu totul altă natură decît cu prietenii. Trebuie să-i citească ce a scris, să se consulte cu ea. Malraux încurcă lucrurile ca un intelectual.
toamna 1960
Sînt fericit că rezist la orice corupție morală și socială. Aș vrea să păstrez starea aceasta sufletească pentru toată viața, să nu mă stimuleze gloria, banii, situația socială depinzînd de gustul lui X. Nu scriu pentru gustul lui X, scriu pentru ca, în condițiile acestea lugubre, în jungla de minciună și tiranie, să promovez un om mai bun, un om atent la sensibilitatea lui; nu-mi pun sarcini mai mari decît pot. Nu vreau să fac fresce ale societății. Mi-e destul să ripostez printr-o vibrație profundă, acolo unde totul pare aplatizat de lașitatea zilnică. Singura posibilitate de a te menține aici e rezistența la bani, „bunăstare”, lux, snobism etc.
De cîte ori apare o complicație – în orice domeniu – în viața internațională ca și în viața a doi oameni – trebuie mai întîi să cauți existența și influența minciunii. Complicațiile nasc cu precădere din minciuni.
19 septembrie 1961
E prima zi fără familie, absolut singur. Azi-dimineață, Anicuța a plecat la Atena. Ultimul strigăt al lui G., pe strada Precupeții Vechi: „Noroc, Radule!”.
27 septembrie 1961
I., vechi ziarist, era convins că pregătesc o carte despre URSS, judecînd după ceea ce public în Veac Nou. Doamne ferește! Și mă credea mai bătrîn!
3-4 octombrie 1961
Rinocerii de [Eugène] Ionesco. Linia metaforei – mare, plină, cutremurătoare, detailarea – umană, etica – palidă, probabil inutilă.
27 noiembrie 1961
La Terasa Colonadelor – un om cu două cioturi de brațe, fără mîini. La subțiori – portretul lui Titov [astronautul].
18 ianuarie 1962
Amurguri albe, în care parcă departe viscolește, dar aici e pace. Ceață și pîine pe cartelă!
15 octombrie 1962
Pentru a salva capitala Perului de imoralitate, „El Supremo” ridică un oraș special – Tevajo – numai pentru prostituate, hoți etc.!
28 noiembrie 1962
A arde, a arunca în foc / poemele tale / de teamă că poliția le va descoperi / sub perna ta, / făcînd o descindere în camera ta, / în creierul tău. / A te rușina după aceea. / A avea remușcări, după aceea. / A te socoti laș, / laș, / laș, după aceea. / A te încorda, / după aceea, / zile și nopți,/ să-ți reamintești versurile arse, / a le reface articulațiile, / a scormoni cenușa din sobă, / a o înmuia cu lacrimile tale, / a nu reuși, / a nu reuși să captezi din nou / clipa unică a inspirației. / A înțelege că e imposibil / să scrii din nou poemele acelea. / A lăsa lacrimi în cenușa / poemelor arse / (curse pe obraz) / și a scrie pe fața ta, / cu degetele tale mînjite / de mîzga cenușii amestecată / cu lacrimile tale – / a scrie, cu litere mari, / sub pleoape: / laș, laș, laș.
Aceasta e poezia!
4 ianuarie 1963
Leonard Bernstein, unul din popularii muzicieni ai SUA: „Un peu de snobisme a toujours été nécessaire pour permettre aux grands artistes de modifier le goût publique.”
12 ianuarie 1963
Seminar de partid cu intelectuali: problema spațiului și a timpului, hm! hm! În esență, formula lui Einstein. O fiziciană tînără răspunde la întrebarea: Cum explică partidul învățătura despre timp? „Timpul fiind ireversibil, înseamnă că burghezia nu se va mai întoarce!”
Rugăciune pe „Appassionata”: Doamne, / Ajută-mă să înving! / Să fac binele, / cum pomii tăi – roadele dulci. / Să rămîn cinstit, / ca lumea ta mare incoruptibilă / la trecerea anotimpurilor. / Să nu-mi murdăresc mîinile / cu sîngele trădărilor și / al prieteniilor decapitate; / cu sîngele hemoragiilor abundente / provocate de remușcare...
29 ianuarie 1963
Cred că una din coincidențele fericite pentru mine a fost să citesc, imediat după sfîrșirea romanului, Faulkner – Conacul.
Nimeni – poate în aceste condiții speciale – nu mi-a dat ca el senzația că fiecare sentiment e un lucru greu, greu de exprimat și trăit. Că nici un sentiment, nimic, nu este ușor.
Apoi – nicăieri atîta materialitate a destinului, în afara oricărei speculații intelectuale.
Radu Cosaşu (1930-2023) a publicat, în perioada 1973-1989, un ciclu de nuvele (în şase volume) intitulat Supravieţuiri, inspirat din experienţa sa politică şi literară. În 2007 a primit din partea Uniunii Scriitorilor Premiul Naţional pentru Literatură. La Editura Polirom au apărut volumele de Opere I-VI (2008-2014), Viaţa ficţiunii după o revoluţie (2016; Premiul pentru proză al Radio România Cultural și Premiul pentru proză al revistei Observator cultural), Fotbal plus ai mei şi ai noştri (2017) și Anti-damblale (2018).
