● Iuliana Miu, Mircea Nedelciu. Un personaj principal, Editura Muzeului Literaturii Române, 2025.
Mircea Nedelciu (1950-1999) e un exponent al generației sale și numai decesul său prematur (la 48 de ani) a făcut să nu mai asistăm și azi la spectacolul continuu al unui autor reinventabil la fiecare pas.
Trăind literatura ca reflexul unui gest fiziologic, Nedelciu a valorificat original în proză nu doar un gen de „realism” (gustat de regimul politic de atunci), dar a stors cît putut de mult în favoarea sa textualismele la modă în anii ’70-’80 ai secolului trecut, pentru a le transforma într-un nou tip de a face ficțiune. Puternic ancorat într-un derizoriu pe care îl reconstituia din fragmente disparate, proza lui Nedelciu ducea, de fapt, la extrem un demers structuralist jakobsonian. Autoreferenţialitatea devenea textualism, mai întîi, și apoi un fel de experiment intercomunicațional în care participanții la jocul ficțional – autor, narator, personaj, cititor – erau implicați cu toții în procesul performativ al literaturii. Textul vorbea despre o lume, da, dar vorbea mai ales despre sine, obsesiv, redundant, deconstruindu-se și reconstruindu-se pe măsura parcurgerii prin lectură.
Simultan cu narațiunea despre o lume anume, Nedelciu scria dezvelindu-și impudic mecanismele, astfel încît relaţiile din ecuația autor-text-cititor deveneau extrem de mobile. Orice subiect de proză se transforma în indiciu pentru jocul „de-a ficţiunea”, iar manevrele auctoriale se desfăşurau „la vedere”, pe loc, ca-ntr-un proiect ingineresc în plină tatonare, work in progress, unde rezultatul părea cînd real, cînd imaginar. Impresia finală era că textul nici nu mai aparţinea întru totul creatorului său, care doar căuta şi experimenta chiar în timp ce-l scria, nemulţumit mereu de ceea ce „se vedea” şi se înţelegea din propriile cuvinte.
La bază lucrare de doctorat, cartea recentă a Iulianei Miu e cea mai bună contribuție de pînă acum în reconstituirea efigiei reputatului optzecist. Mai există abordări monografice notabile la subiect (Adina Dinițoiu, Al. Th. Ionescu), dar Mircea Nedelciu. Un personaj principal cîștigă nu doar prin relevanța comentării integrale și actualizate a tuturor textelor nedelciene, ci și prin deschiderea inedită spre biografie, spre publicistică și spre vocile celor care l-au cunoscut. Dacă adaug și faptul că studiul e conceput exact în stilul autorului tratat, cu discurs alternativ la persoanele a II-a și a III-a, autoreferențialitate și prezenteism verbal, cu o imensă plajă de note, citate și link-uri, cu fotografii și coduri QR ce trimit la emisiuni și înregistrări video (se cunoaște pasiunea lui Nedelciu pentru fotografie și pentru imagine, în general), cu amestecuri de conjecturi științifice, biografic-empatice și reportericești, atunci pot afirma că, într-adevăr, cartea Iulianei Miu e un demers critic cu totul original în sine, nu doar ca investigație asupra unui autor anume.
Delimitat în trei mari secțiuni, volumul pare să aibă pentru toate trei bibliografia la zi, cum se spune, marcată în note de subsol, dar și-n lista de la final cu nume și titluri folosite. Inginerie biografică e prima secțiune și încearcă să cuprindă în stilul experimental nedelcian de care vorbeam mai toată viața subiectului, de la copilărie și anii de școală la Fundulea, trecînd prin etapa facultății și a ieșirii la rampă, ca scriitor, alături de congeneri la fel de celebri (Gheorghe Crăciun, Mircea Cărtărescu, George Cușnarencu, Constantin Stan, Sorin Preda ș.a.) și prin cea a meseriilor schimbătoare (ghid ONT, librar, editor, animator cultural), pînă la triștii ani ai bolii și ai perindărilor prin saloane de spital.
A doua secțiune, Opera, comentează aplicat toate textele nedelciene, de la volumele de proză scurtă (Aventuri într-o curte interioară, Efectul de ecou controlat) pînă la romane (Tratament fabulatoriu, Femeia în roșu, Zmeura de cîmpie, Zodia scafandrului) și face consistente incursiuni în publicistică și-n prezențele media. Abordările tematice reprezintă un punct important al secțiunii, autoarea discută aici raporturile dintre literatură, fotografie și cinema din proza lui Nedelciu: ideea de „transmisiune directă” și de „decupaj jurnalistic”, jocul cu perspectivele, secvențialitatea, microscopia, colocvialitatea, toate mecanismele cinematografice folosite ca procedee epice inedite.
În fine, Interviuri cuprinde cîteva mărturii ale celor care l-au cunoscut sau l-au întîlnit – membri ai familiei (soția, cei doi copii), prieteni sau colegi, unele dintre ele provocate chiar de autoare. Nedelciu rămîne pentru aproape toată lumea o figură memorabilă, un talentat cozeur literar, un prieten afectuos și devotat, „un om frumos”, forever young (ambele etichete aparțin unui fost coleg de la ONT), al cărui chip boem și zîmbitor a constituit „ștampila” sa principală.
Sincer, afabil, sociabil
Mă voi opri succint doar la cîteva aspecte din prima secțiune a cărții, de departe cea mai tușantă și mai pasionantă dintre cele trei, restituind, probabil, cu o documentare redutabilă (arhive oficiale, arhive de familie și de generație literară), cea mai clară imagine din cîte avem a omului și a scriitorului Mircea Nedelciu, în multiplele sale pulsații biografice.
Iuliana Miu afirmă că un rol important în formarea lui Nedelciu l-a avut imensa deschidere intelectuală de care au beneficiat tinerii născuți în anii 1950. După 1964, autori altădată interziși intră în manualele școlare, se traduce masiv literatură universală de calitate (Sartre, Malraux, Camus, Proust, Beckett, Joyce, Faulkner, Kafka, Robbe-Grillet), iar reviste precum Secolul 20, la fel ca și mulțimea de filme franceze ocazionate de vizita lui De Gaulle în România, în 1968, reconectează lumea intelectuală autohtonă la Occident.
Salinger, de altfel, între alții, a avut un rol decisiv în orientarea prozastică a lui Nedelciu, la fel ca și intensa activitate cenaclieră, ca student, iar pasiunea pentru teoria literară și pentru potențialitățile limbajului a contribuit la felul său de-a fi și de-a scrie. E preferat ca ghid de grupurile de străini pentru cultura sa imensă, pentru spiritul ludic și pentru naturalețea cu care folosește franceza. Perioadele sincopate de muncă la ONT i-au dat posibilitatea să se ocupe și de literatură (apetitul pentru witz și jocuri textuale sînt vizibile inclusiv în corespondență și-n comunicarea obișnuită), dar, deși publicase deja în revista Luceafărul în 1977 cîteva schițe, debutul în volum îi este întîrziat de o scurtă detenție de două săptămîni pentru deținere și schimb de valută.
Va debuta cu Aventuri într-o curte interioară în 1979, iar în 1983, în același an cu celebra antologie crohmălniceană Desant ’83 în care va figura, îi apare Amendament la instinctul proprietății. Era un volum de proză scurtă definitoriu pentru tehnica sa narativă, care „adaugă linii importante în conturarea «romanului» care se țese cu vigoare auctorială din cele scrise pînă acum și din cele ce vor urma”. După 1990, odată cu libertatea de-a publica și de-a face orice, cariera scriitoricească a lui Nedelciu atinge apogeul: ia premii, înființează ASPRO și o societate culturală româno-franceză, inițiază primul mare tîrg de carte („Gaudeamus”), susține emisiuni periodice.
Doar teribilul diagnostic primit la începutul anilor 1990 în Franța („boala Hodkin”) și complicațiile sale distrugătoare (tumori, operații, terapii, costisitoare tratamente în străinătate) îi vor mai tempera elanul intelectual și spiritul vagant, imobilizîndu-l prematur într-un scaun cu rotile. Va muri pe 11 iulie 1999, în locuința sa din București, după ce intrase în comă profundă (exact în timp ce la Timișoara se juca ultima premieră a stagiunii cu Femeia în roșu) și va fi înmormîntat la Bellu în rînd cu Eminescu, Caragiale, Sadoveanu și Coșbuc.
O chestiune mai puțin cunoscută a biografiei lui Mircea Nedelciu este cea a colaborării cu Securitatea, inevitabilă pentru un ghid ONT care avea prin natura profesiei legături cu străinii. Iuliana Miu semnalează la CNSAS existența a două dosare pe numele lui Nedelciu, ambele deschise cu scop de recrutare. Primul dosar e intitulat „Nicky” și cuprinde activitatea din intervalul 1975-1979. Primele rapoarte ale ofițerilor despre subiect îl descriu drept un om sincer, afabil, sociabil, ideal pentru statutul de colaborator, dar informațiile pe care Nedelciu era obligat să le ofere periodic erau generale și nu au dus la consecințe neplăcute pentru cineva. Natura evazivă și banală a acestora, precum și domiciliul mereu instabil al informatorului au făcut ca în 1979 Securitatea să renunțe la colaborarea sa.
Al doilea dosar, cu numele de „Matei”, vizează mediul literar al anilor 1985-1987 și în special activitatea Cenaclului de Luni, frecventat asiduu de subiect. Noua intenție de recrutare a fost favorizată de o vulnerabilitate „de dosar” (soacra sa era născută în Grecia și avea un fiu care voia să emigreze în SUA) și de refuzul lui Nedelciu de a participa la un protest antisistem inițiat de Mircea Dinescu. Și de această dată, precaritatea informațiilor date și absențele repetate de la variile domicilii (voluntară sau nu, strategia îl făcea greu de găsit) i-au dus pe ofițeri la abandonarea colaborării cu el (aceste tribulații vor trece în romanul Zodia scafandrului). Trebuie din nou subliniată atitudinea constantă a lui Nedelciu de a ocoli sistematic ingerințele insistente ale Securității în viața sa personală, fără a provoca ostentativ, totuși, sau a se erija nemeritat după 1990 în vreun disident radical.
Original pînă la capăt în toate ramificațiile sale, volumul Iulianei Miu e deopotrivă eseu monografic, studiu de istorie și de critică literară și portret complet à la manière de. Autoarea recunoaște că abordarea sa are dimensiunile unei inedite aventuri în jurul unui veritabil personaj: „a mă aventura pe terenul de joacă al celui mai de seamă prozator optzecist român, din a cărui operă am preluat nu numai citate, dar și ceva din ambiția sa experimentală”. Un demers experimental, dar mai ales o carte necesară pentru recuperarea memoriei unui mare scriitor român.
Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Jean Bart. Argonautul, Editura Polirom, 2024.
