Nimic nu e întîmplător, text și regie: David Schwartz. Scenografie: Andrei Dinu. Muzica originală și sound design: Nikita Dembinski. Lighting design: Ștefan Dumitra. Coregrafie: Florin Fieroiu. Asistent lighting design: Vasile Neguț. Asistent sound design: Mihai Pop. Pregătire muzicală: Bianca Paula Andrei. Regia tehnică: Vlad Isăilă. Sufleor: Camelia Moise. Cu: Ada Galeș, Iuliana Moise, Crina Semciuc, István Téglás, Ionuț Toader și Florentina Țilea. TNB.
Dezvoltarea mișcării New Age astăzi, ca o industrie care oferă produse standard, practici spirituale, medicină holistică, este un lucru de investigat artistic. Că fenomenul trezește interes o dovedește faptul că el apare ca temă în mai multe spectacole – de exemplu, în Centrul central, de Doru Vatavului, regia Irisz Kovacs, la Teatrul de Comedie, sau în recentul Nimic nu e întîmplător, de David Schwartz, la Teatrul Național București. În cazul celui din urmă, care tocmai a avut premiera, spectacolul reprezintă debutul lui Schwartz – care a lucrat cu precădere în zona independentă – la TNB, cu o tematică aparent surprinzătoare pentru un artist preocupat de teatrul politic. Doar că regizorul, aici și dramaturg, a văzut fenomenul cu toate conotațiile sale sociale și cu dinamicile de putere care se creează în jurul lui.
Spectacolul panoramează un grup de personaje care participă la o constelație – și ăsta e primul nivel de imersivitate în zona acestui ezoterism occidental (deși multe dintre elementele care apar în practicile New Age sînt de origine orientală, perspectiva asupra lor, care include superficialitatea înțelegerii și comerțul, este occidentală). Constelațiile familiale sînt folosite în tehnici spirituale care lucrează cu teoriile traumei transgeneraționale, pe care le aplică într-un format de-a dreptul performativ, inducînd o (așa-zisă) regresie în istoria familiei „pacientului” printr-un soi de reprezentare ludică, pentru a identifica cauzele trecute ale problemelor din prezent. Dacă pare greu de înțeles pentru cei care nu au participat niciodată la așa ceva, ideea pe scurt este că participanții la o astfel de sesiune de terapie vor interpreta ad-hoc personaje (pot fi și idei abstracte) din viața unuia dintre ei, pe baza unei inspirații de natură incertă (nu aș risca să spun care este sursa exactă, în opinia practicanților, a impulsului de a participa la acest „spectacol”). Pe larg, publicul se va lămuri la spectacol pentru că va vedea concret cum arată o astfel de ședință, pe care regizorul și actorii au documentat-o în procesul de lucru. Faptul că acest „teatru” de terapie este asociat cu trauma transgenerațională este un indiciu că respectivele practici sînt discutabile, asta pentru că teoriile privind astfel de traume au fost contestate sau nuanțate de altele (în esență, trauma nu se transmite generațional, ci mediul domestic și relațiile cu părinții influențează profilul emoțional și psihic al unui copil). Al doilea indiciu este repetarea aceluiași scenariu, cu alte replici, pe care facilitatoarea (Gora / Crina Semciuc) îl livrează ca formulă de terapie fiecărui cursant, indiferent de problemele lui punctuale. Iar problemele cursanților, ca în orice grup de persoane format printr-un concurs de împrejurări, sînt diverse – domestice, intime, de sănătate sau de muncă. La fel, raportarea fiecăruia la această terapie este diferită, de la adeziunea totală, cu o încredere aproape religioasă, chiar fanatism, pierzînd rațiunea (Camelia / Florentina Țilea), la scepticismul rațional (doctorița Mia / Ada Galeș), trecînd prin diverse stadii de (ne)încredere – victima perfectă a bullying-ului corporatist (Vicențiu / Ionuț Toader) are nevoie de terapie pentru a-și recupera încrederea în sine, așa că devine un adept entuziast, directoarea abuzatoare (Olga / Iuliana Moise) abordează managerial cursul, pe care îl folosește pentru a se elibera de stresul muncii, influencer-ul (Mike / István Téglás) se situează la mijlocul drumului între acceptare și negare. Pozițiile fiecăruia se schimbă pe măsură ce motivațiile pentru care au abordat cursul devin vizibile. Ei sînt alternativ mai încrezători sau mai sceptici, dar, în această dinamică, mai importante par motivele de aderență la practicile propuse de facilitatoare pentru că ele țin de o falsă senzație de bine pe care o poate induce terapia. Nimic rău pînă aici, doar că refluxul, respectiv realitatea necruțătoare care distruge aura de optimism, trage cursantul într-o adîncă disperare, uneori periculoasă pînă la a atenta la viață, fie prin zdruncinarea sănătății mintale, fie prin substituirea tratamentului alopat pentru boli grave de către medicina holistică.
Aici intervine David Schwartz, captînd fenomenul social care integrează aceste practici spirituale. Ceea ce par să caute personajele, reprezentative social și caracterologic pentru societate, este un spațiu sigur în care să-și poată expune problemele fără să fie judecate de alții. Mai mult, este vorba de posibilitatea de a se descătușa emoțional, inclusiv prin plîns, într-un mediu care sprijină acest lucru și unde nu sînt singuri. Este aici un proces subtil de exploatare a nevoii umane de a fi împreună cu alții, într-un timp marcat de singurătate – toate personajele trăiesc singure sau se simt singure în fața dificultăților vieții –, a fricilor, nesiguranțelor, complexelor personale, a anxietății existențiale generale, acutizate de ritmul rapid al vieții, de precaritate sau de munca robotică. Și este aici vorba despre „exploatare” pentru că practicile spirituale au depășit romantismul anilor ’70 și au devenit o industrie, ceea ce implică profit.
Jucat cu atenție la păstrarea întregului cadru ludic în zona realismului, fără tușe groase sau caricaturale, care ar fi distras atenția de la fondul problematic al temei, spectacolul are marea calitate de a înțelege nevoia oamenilor de a-și găsi un spațiu comun de sprijin și descărcare emoțională, în timp ce devoalează delicat modul în care această nevoie este monetizată de noii guru, facilitatorii spirituali (costurile arată că destinatarii terapiilor sînt din clasa de mijloc sau mai sus). Mai apare aici și pericolul real pe care această industrie îl poate aduce prin alternativele de tratament pe care le oferă, fără nici o bază științifică, la medicina clasică. Peste toate, este un discurs despre cum sîntem fascinați de un obscurantism hilar, dar periculos, care ne atrage într-un amplu război al civilizațiilor. Și asta tocmai într-o perioadă în care dezvoltarea științifică și tehnologică pare să atingă niveluri neimaginate pînă acum. Sau tocmai de aceea?
Oana Stoica este critic de teatru.
Credit foto: Nikita Dembinski
