„Om extrem de discret, operă extrem de indiscretă” – interviu cu Erwin KESSLER

Pînă în 15 ianuarie 2026, la galeria Arsmonitor din București poate fi văzută expoziția „Florin Mitroi: Cap. 2: Toamna”, curatoriată de Erwin Kessler. Primul capitol, expus în iarna 2024-2025, a fost primul pas înspre recuperarea operei artistului Florin Mitroi (1938-2002) care a avut parte de prea puțină expunere individuală, curatoriată, în România. „Florin Mitroi: Cap. 1: Iarna” a cuprins pictură desene, precum și fotografii documentare realizate de artist, văzute în premieră. Cel de-al doilea capitol, însă, scoate la lumină lucrări nevăzute ale artistului, în urma (re)descoperirii a peste 600 de noi lucrări semnate de acesta.

Ce înseamnă pentru dvs. Florin Mitroi?

Florin Mitroi mi-a fost profesor de tehnici artistice la Facultatea de Istoria Artei. El m-a ajutat să înțeleg de ce și cum sînt făcute picturile, pentru a nu-mi lăsa ochii să fie furați de artificii și pentru a aprecia materialitatea și procesualitatea actului artistic. După dispariția sa, în 2002, am descoperit în Florin Mitroi un creator major, fără egal în arta noastră postbelică. O solitudine dură, o anxietate amețitoare, un perfecționism perpetuu, o subiectivitate pusă pe tapet fără menajamente și o relevanță istorică exemplară.

L-am expus pe Florin Mitroi de multe ori. Seria de expoziții de la Arsmonitor este o redare sistematică a relației sale cu timpul (toată opera sa este atent datată, ca un jurnal al nefaptelor, un imn activ al eșecului) prin imaginarea/reconstruirea curatorială a unui an din viața artistului, trecînd prin toate anotimpurile, în ordine inversă, începînd cu iarna revelației și încheind cu primăvara dispariției (a murit în aprilie).

Florin Mitroi este idealul oricărui istoric de artă și curator – un artist autentic, cu o operă masivă și puțin expusă, greu de înțeles și de acceptat, care a riscat mereu și nu a fost absorbit de dorința obsesivă de vizibilitate a celorlalți meteoriți de pe scena artei, ci de spaima față de viață, de apetitul pentru moarte și pentru cizelarea artistică obsesivă a mijloacelor de a o exprima.

Îl numiți pe Florin Mitroi un artist discret, care a avut o singură expoziție în timpul vieții. Opera sa a rămas necunoscută, fiind descoperită atît de publicul larg, cît și de cel de specialitate, prin expozițiile realizate de dumneavoastră, atît în România, cît mai ales în Germania. Care e povestea expunerilor în Germania?

În Germania l-am expus pe Mitroi de mai multe ori, din 2012 încoace, în expoziții personale la galeriile Johnen și Schipper, dar și la tîrguri precum Frieze sau Art Basel. Deși l-am contextualizat mereu istoricește pe plan local, l-am prezentat ca pe unul dintre puținii artiști autohtoni ale cărui calități pur estetice și morale, perceptibile direct la contactul cu opera, îl proiectează în universalitate. Florin Mitroi este colecționat, în urma acestor expoziții, pretutindeni în lume, din SUA, Germania, Mexic și Canada în Taiwan și Coreea de Sud.

Discreția lui Mitroi și vizibilitatea actuală creează o tensiune care mă face să vă întreb: cum se negociază responsabilitatea etică față de memoria unui artist cu nevoia de a-i face opera accesibilă publicului și pieței?

Mitroi a fost un om extrem de discret, care a lăsat o operă extrem de indiscretă. Și-a prețuit și și-a păstrat cu grijă opera. A ascuns-o, dar nu a distrus-o. Cel mai probabil era convins că după dispariția sa va fi recuperată, descoperită, înțeleasă. Dacă a păstrat-o, înseamnă că a dorit ca acea indiscreție să fie mărturia sa despre viață. Responsabilitatea mea maximă este față de public, care nu trebuie privat de revelația unei opere majore, care poate schimba vieți, sensuri, viziuni.

Este evident, astfel, că rolul curatorului se schimbă atunci cînd lucrează cu un estate, întrucît trebuie, mai ales în cazul lui Florin Mitroi, să-i confere sens retrospectiv, să îl încadreze într-o narațiune istorică deja scrisă, în care artistul nu a fost implicat de-a lungul vieții, preferînd să rămînă într-un con de umbră. Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, să fiți curatorul unui estate? În ce măsură este o muncă arheologică, de descoperire, de istoric, de clasare, de (co)autor al unei narațiuni?

Cercetarea operei sale și prezentarea ulterioară către public este o restituire, nu o invenție. Avantajul poziției mele provine din faptul că am avut acces la opera sa ca la un tot încheiat, am putut să o parcurg pe toată, ceea ce Mitroi însuși nu a putut. Astfel am putut să îi reconstitui parcursul, constantele și variabilele, să îi apreciez originalitatea. Narațiunea istorică nu era gata scrisă, ea a fost scrisă odată cu descoperirea operei lui Mitroi, nu l-a precedat.

În expoziția „Cap. II: Toamna” pot fi văzute lucrări expuse în premieră. Ce aspecte din teza dumneavoastră despre Florin Mitroi, expusă pe larg în volumul Zile (Editura Humanitas, 2018), s-au schimbat odată cu (re)descoperirea lucrărilor „noi” ale artistului?

Cele 600 de lucrări re-descoperite la începutul acestui an au devansat cu cîteva luni evaluarea din volumul Zile a momentului de criză din 1973, care a transformat un artist potențial mediocru într-un monstru suicidar, disperat, solitar, care și-a creat un univers obsesional, masochist, de o perfecțiune formală care a crescut pe măsură ce i-a crescut disperarea.

„Umor tăios”

Opera lui Florin Mitroi pare, la prima vedere, locuită de durere și suferință, frizată de erotic, într-o așteptare perpetuă a morții. La o privire mai atentă, însă, observăm accente ironice, autopersiflatorii. Durerea pare de-a dreptul scontată, disecată, ca apoi să fie cercetată, documentată și, pentru a fi înțeleasă, divizată în secvențe cu accente ironice. Unde se sfîrșește durerea și începe umorul în imaginile lui Mitroi?

Expoziția de față, „Toamna”, conține mai multe accente autoironice decît cele precedente. Umorul lui Mitroi este de obicei negru, nu e o înșiruire de poante sau de hohote. Mitroi e tăios, prin linia desenului, dar și prin temele sale. Iar umorul e un fel de a fi tăios.

În opera lui Mitroi, pasiunea pentru corpul feminin pare nuanțată de o oarecare frică. De cele mai multe ori, personajul feminin domină masculinul. Eroticul frizează durerea. Durerea frizează ironia. Temele sale – portretul, autoportretul, femeia și bărbatul (femeia dominînd, de cele mai multe ori, bărbatul), satîrul – formează un tipar recognoscibil pentru arta sa. Ce înseamnă acestea pentru un artist care a trăit în timpul comunismului?

Mitroi a fost la fel și după 1989. Nu s-a schimbat nici viața și nici opera sa după căderea regimului comunist. Indubitabil că totalitarismul a influențat profund psihologia și viziunea lui Mitroi. Autoviolența, exasperarea, spaimele reflectă caracterul opresiv al vieții în acele timpuri. Dar Mitroi nu este un simplu semn al vremurilor pe care le-a trăit, ci un agent autonom al propriei nefericiri, pe care a perpetuat-o indiferent de orînduire.

În ce mod putem gîndi arta lui Florin Mitroi ca fiind politică?

Opera sa este oglinda nemiloasă a timpului, e suprasaturată de violență, de arbitrar și alienare, e cutreierată de figuri patibulare, de torționari cu barda șiroind de sînge, de brute ipocrite, care-și execută pline de compasiune victimele. Sutele de portrete de oameni răi ale lui Mitroi traduc furia sa față de o societate colectivistă, o masă de caractere precare, odioase. Opera sa alarmează orice conștiință care ar putea să cadă pradă pretinsului „umanism comunist”, egalitarismului și „democrației de partid”.

Artistul picta cu tempera pe diferite suporturi – pe pînză, pe lemn, pe carton, pe sticlă, pe tablă zincată (pe care o decupa ulterior în formele pictate). De asemenea, a desenat și a inscripționat „omnes vulnerant” pe cazmale, realizînd, astfel, lucrări ready-made. Există un raport între temele abordate și tehnica aleasă? De ce nu a optat pentru ulei?

Opțiunea pentru tempera este cu certitudine una estetică – ea arată preocuparea lui Mitroi pentru execuția rapidă, precisă, pe care și-o impune un artist perfecționist, obsedat de stăpînirea mijloacelor. În tempera, ori ești perfect, ori te lași. Nu mai revii asupra erorii, ca la ulei. Trebuie să fii sigur pe penel și pe combinațiile cromatice.

Dar tempera mai spune ceva – alegerea ei are și un nivel ideologic: ce artist serios ar fi pictat în tempera atunci, precum iconarii de altădată? Mitroi marca astfel recursul la tehnici vechi, tradiționale, în contrast cu obsesivul experimentalism tehnologizant din vremea sa. Era un protest tacit, o subversiune.

În calitate de profesor la Universitatea Națională de Arte din București, Mitroi a marcat generații întregi de artiști și istorici de artă, avînd o experiență de pedagog atît la Facultatea de Istoria și Teoria Artei, unde preda cursul de tehnici artistice, cît și la Facultatea de Arte Plastice, la catedra de pictură. Cum era profesorul Mitroi? Urmărea acesta să pregătească individualități sau să își impregneze propriul fel de a crea în rîndul studenților, așa cum vedem în cazul multor altor maeștri? De ce nu arăta ce lucrează, fiind atît de expus generațiilor?

Mitroi era un profesor excepțional, atent la fiecare student. Aducea mereu exemple și explicații din istoria artei. Nu pomenea absolut niciodată despre ceea ce făcea el ca artist, era ca și cum ar fi fost doar un profesor fără operă, fără principii, metode și teze proprii, fără ambiții sau obsesii. Toată învățătura sa părea neutră, de-subiectivizată. Părea că Mitroi ca artist nu există.

De ce este important Florin Mitroi astăzi? Ce are de spus opera sa unui public saturat de imagini și de cinism?

Arta lui Florin Mitroi vorbește despre valori uitate sau ascunse în arta de azi: despre moarte, sex, solitudine, disperare, despre ratare, autenticitate și perfecțiune formală.

Credit foto: ARSMONITOR