● Dan Coman, Ce preferi?, ediția a doua, Editura Polirom, 2025.
Revizitîndu-l pe Dan Coman, cel din Ce preferi,? am redescoperit nu doar redundanțele intimist-domestice din mai vechile-i romane Căsnicie sau Parohia. Avem de-a face, cred, în Ce preferi? și cu ecouri din noua lui carte de poezie, Lipsa de greutate a lumii (Editura Charmides, 2025).
Este, probabil, o asociere pur subiectivă, dar nu m-am putut abține să observ diacronic în ambele volume aceeași explorare delicată a vulnerabilității umane și a indecidabilelor ei cezuri și dependențe, o umanitate prinsă în varii și ambigui situații existențiale, proiectate de preferat în decorul bovaric-melancolic al Bistriței. E orașul „din nord” pe care și Coman, și Marin Mălaicu-Hondrari l-au mitologizat ca geografie literară distinctă, privită prin ferestre blurate de energii erotice, de aburii cafelelor aromate și de fumul țigărilor consumate compulsiv.
Iată un decupaj relevant din volumul de poezie de care ziceam: „așa că pentru mine mintea nu e deloc un avantaj: / habar nu am cum s-o folosesc ca să o fac utilă: / în mîinile mele e mai degrabă o armă de sinucigaș – / un instrument total inadecvat cu care încerc să-mi / trăiesc viața / ca și cum aș încerca să măsor cu o șurubelniță / frumusețea unei fotografii”.
Reiau. Ce preferi? nu-mi pare deloc o carte de povestiri, așa cum se prezintă, ci un veritabil labirint romanesc, o rețea de miteme personale, de peisaje, gesturi, metafore introspective și tipologii recente, care trec dintr-o bucată într-alta, recontextualizate în trame diverse, cu analogiile la vedere. E un labirint alcătuit din cotituri subite, din salturi și întortocheri, din intrări și ieșiri succesive, unde oglinzi deformatoare puse față-n față amplifică decupaje precise și le amestecă într-un caleidoscop prozastic cu modele interconectate.
Puse sub semnul ideii de realitate greu de stocat în șabloane („Realitatea stă tot timpul la pîndă / Nu o lăsa aici / Nu o domestici”) și al unui eros centrat pe intensitate fizică și așteptare promițătoare („Maria, pentru un bărbat ca mine (înalt, zodia leu, obișnuit cu succesul) singurul criteriu al adevărului e sexul. Pentru că aici e toată inima mea: o întindere de 16 cm la capătul căreia te aștept aprinzîndu-mi țigara”), cele 18 pretinse povestiri ale volumului sînt, de fapt, capitole ale unui roman disparat. Aglutinat fragmentar, „romanul” conține cîteva întîmplări ce subscriu, din perspective complementare, povestea unui spațiu al erosului și al melancoliei, al plecărilor și al întoarcerilor, al crizelor nicicînd rezolvabile, al peisajelor nostalgice și al potențialităților irosite pentru totdeauna.
Personajele, situațiile și decorurile par aceleași, încadrate numai de alte și alte rame narative. Un profesor de liceu trecut de prima tinerețe are o escapadă amoroasă cu unul dintre elevii săi, începînd aproape simultan o relație cu o rafinată profesoară de italiană. O mamă suportă plecările și revenirile intempestive ale fiului, în timp ce-i duce dorul fiicei emigrate în SUA și inventează o tîrzie poveste de dragoste, pentru a-și justifica absențele și singurătatea. O tînără trăiește un reușit episod erotic cu amanta soțului, găsită pe Facebook, doar pentru a exorciza drama soției înșelate. O tînără supraponderală abandonează orice intenție de evoluție personală, frustrată de marginalitatea pe care i-o aduce corporalitatea depășită. Un puști se îndrăgostește de propria-i mătușă, mult mai vîrstnică, și-n lipsa ei își trăiește sentimentele prin stranii jocuri imaginare. Un revelion cu iubita se termină cu o cumplită senzație de pustiu, într-o decrepită cameră de hotel provincial. Doi morți se plimbă prin parc și dialoghează, încercînd să treacă de geamul care îi separă de lumea celor vii. Un tată divorțat încearcă să păstreze o legătură normală cu fiica ce-l disprețuiește profund. Doi soți rămîn împreună pentru fetița lor, dar își trăiesc viețile separat.
Toate aceste noduri narative (nu sînt singurele) sînt traversate subtil de cîteva instantanee redundante (o veveriță mîncînd pufuleți, un tatuaj pe omoplatul gol al femeii, sunetul tocurilor de pantofi pe scări, un vers celebru scris pe sîni, un accident de mașină, un puști-amant) și de senzația acută de tristețe, de neîmplinire, de ambiguitate. E o reverie a dorințelor refulate din care, la un moment dat, va trebui să te trezești și să te confrunți cu banalitatea degradantă. Fiziologia, corpul, carnea par să alunece de sub controlul minții ordonatoare, menite să asigure armonia atît de necesară unei plenitudini bazate pe standarde ale frumuseții și ale plăcerii, ambele decantate, eventual, de artă, de literatură: „Corpul refuză să se liniștească. Refuză să asculte comenzile minții. Știe CLAR că sîntem într-o etapă intermediară a relației noastre, în care eu încă mai sper, refuzînd tenace realitatea, încă mai sper că ceea ce se întîmplă e doar un accident”.
Cu schimburi dese de voci narative, străbătut de inserții lirice consistente, de paralelisme surprinzătoare și de o sexualitate abil reglată estetic, „romanul” lui Dan Coman se recitește și acum, la numai cîțiva ani de la prima apariție (2022), cu mare plăcere.
● George C. Dumitru, Tot ce rămîne, Editura Cartier, 2025.
Cu Tot ce rămîne, George C. Dumitru iese definitiv din basoreliefurile sociale cu care ne-a obișnuit. Incursiunile tipologice sau psihologice din Fericire (povestiri) sau Rupturi (roman), de pildă, fac acum loc unei proze memorialistice, unui demers testimonial în care naratorul-personaj, vrînd să spună povestea copilăriei și a pre-adolescenței sale, o face ambiguizînd voit raporturile cu autorul real. Cu alte cuvinte, puștiul George din acest mini-Bildungsroman e făcut să pară nimeni altul decît autorul de pe copertă, care și-a transferat din datele biografice (locuri, vîrste, oameni, întîmplări) eroului său.
Organizat în 14 capitole, aranjate cronologic ca niște mici povestiri distincte, romanul lui George C. Dumitru redă anii de început ai unui băiat dintr-un sat dobrogean, de la momentul nașterii pînă-n pragul liceului. Dense în detalii, fluente în desfășurarea narativă (narațiune obișnuită, la persoana I), atente la selecția întîmplărilor (cît mai ofertante pentru un decupaj existențial în evoluție), bucățile pot fi citite nu neapărat drept capitole ale unui roman, ci ca povestiri-document, flash-uri cinematografice dispuse într-un labirint liniar, progresiv. Ele surprind primii ani din viața unui copil al timpului său (dinspre sfîrșitul lui 1970 pînă imediat după 1990), eventual ai unui copil „universal”, evoluînd pe granița dintre două epoci istorice diferite. La asta contribuie și mutațiile radicale de decor, rural, în cea mai mare parte, urban, pe final (Năvodari, Constanța), mutații generate de schimbările politice, sociale și familiale care survin pe neașteptate.
Doar le punctez succint și aleatoriu, ele sînt mult mai numeroase și subîntind captivante micronarațiuni cu valoare în sine: avantajele și dezavantajele de-a fi odrasla unor profesori care predau exact la școala unde eroul e elev (mama – profesoară de română, tatăl – învățător); prietenii și inamicii ulițelor și ai claselor; jocurile copilăriei (cu mingea, cu bilele metalice de rulment și cu cele chinezești de sticlă, patinatul, cowboy-ii și indienii din plastic); concurența la învățătură pentru premii și prestigiu de grup; cărțile formatoare (destul de la îndemînă, cu un tată bibliotecar al școlii și o mamă profesoară de română); variatele tipologii înconjurătoare (unchii, mătușile, bunicii, vecinii, colegii); peisajele (grădinile, cîmpurile, lacul plin de pește de lîngă casă); obiceiurile mai mult sau mai puțin locale (omniprezența compensatorie a alcoolului, tăiatul porcului de Crăciun, botezatul copiilor acasă, pescuitul ilegal, trocurile alimentare); violența fizică extinsă de la fii la părinți, de la profesori la elevi; primele îndrăgostiri; sexualitatea tăinuită și refulată. Unele sînt comice (episodul șobolanului apărut în privată, sub ochii copilului îngrozit care-ncearcă să-i oprească drumul cu un volum de Dostoievski, sau actul erotic primitiv descoperit întîmplător într-o magazie din spatele casei, exact la nunta celui descoperit), altele sînt dramatice (înecul unui sătean în apa înghețată a lacului, în timpul unei iernatice nopți de braconaj), altele trezesc repulsie (mizeria și promiscuitatea înfiorătare din unele locuințe rurale) sau au iz fantastic (prinderea Reginei, peștele care poate dezvălui prin șoapte la ureche locurile bune de pescuit), desfășurînd rămășițele esențiale ale unei memorii tîrzii.
Aș menționa neapărat și intenția de-a reconstitui, din tot mozaicul poveștilor proiectate în lumina caldă a vechilor amintiri din copilărie, sordidul unei epoci. Comunismul, însă, nu apare dintr-o perspectivă vindicativă sau agresivă (e vorba, totuși, de anii 1980, cei mai negri ani ai sinistrului cuplulu asasinat la TV și văzut de o țară întreagă), dimpotrivă, se așază firesc între obișnuințele generale și inevitabile ale lumii de-atunci. Răul se întrevede, totuși, ici-colo, de la distanța narativă a maturității, ca o greutate imaterială a cărei apăsare copilul o simte, dar n-o poate localiza precis.
Lipsurile de tot felul, precaritatea financiară a intelectualilor de la țară, dependența de stat și de autoritățile de Partid, minciuna generalizată, ipocrizia devenită a doua natură, diferențele dintre clasele sociale, sentimentul controlului și al cenzurii transpar și-n cele mai banale gesturi cotidiene, cum a fi statul la poză în fața unui penibil vecin costumat în Moș Gerilă: „Eu voiam să imortalizez momentul așa cum trebuia, așa cum era de fapt, plin de superficialitate mascată. Seriozitatea aia în exces mă enerva. Ca atunci cînd, la școală, în picioare, te apucai să cînți imnul Patriei, laolaltă cu ceilalți. Cîntai plin de patos, serios de îți ieșeau ochii din cap, și te gîndeai la armele de lemn pe care le cioplisei cu o săptămînă înainte, disperat că nu mai știai unde le-ai ascuns de inamici. Continuai cu strofa a doua într-un mod mecanic, pronunțînd cuvintele fără pic de implicare, vorbe goale, lipsite de sens. Lîngă Moș Gerilă o luai de la capăt. Trînteai o poezie mitraliindu-i versurile, învăluit de un aer de crispare care îți strîngea pur și simplu bucile, le apropia dureros una de alta. Recitam și mă gîndeam cum ar fi să-mi relaxez sfincterul chiar atunci, să încălzesc puțin sufrageria. Și toți își trăgeau privirile alea atente, concentrate, ușor triste, brăzdate de o teamă incontrolabilă, de un fior venit de undeva din afară, din viață, din lume. Momentele astea aveau întotdeauna încărcătură apăsătoare, îmi transferau o greutate de neînțeles”.
În ciuda unei asprimi bine mascate, care ține, desigur, de intențiile sale „realiste”, romanul autobiografic al lui George C. Dumitru e nostalgic pînă-n vîrful unghiilor. El e dovada că întotdeauna copilăria are multe povești de spus și că ele vor fi ascultate oricînd cu interes. Și cu Tot ce rămîne se-ntîmplă asta.
Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Jean Bart. Argonautul, Editura Polirom, 2024.
