După succesul cu Anul nou care n-a fost, nominalizat la European Film Awards 2024 și cîștigător a zece trofee la Premiile Gopo, Bogdan Mureșanu mai scoate un as din mînecă: scurtmetrajul de animație Magicianul, proaspăt prezentat în premieră internațională la Annecy, la unul dintre cele mai prestigioase festivaluri de film de animație din lume. O poveste de dragoste care amintește pe alocuri de Panait Istrati, petrecută în Sulina anului 1910, port vestit și oraș cosmopolit, unde se aud atîtea dintre limbile pămîntului, și spațiu care stă să fie cuprins, cît de curînd, de magia modernității: iluminarea electrică. În forfota de oameni strînși să ia parte la acest miracol se află și Ilarion (voce: Cosmin Șofron), un magician ale cărui trucuri pălesc în comparație cu tehnologia. Ambele filme ale lui Bogdan Mureșanu au fost proiectate în iunie la Cluj, în cadrul ediției TIFF cu numărul 24 – Anul nou care n-a fost obținînd Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru Lungmetraj –, prilej cu care am stat de vorbă cu regizorul.
Te-ai întors recent de la Festivalul Internațional de Film de Animație de la Annecy. Cum a fost experiența de acolo?
În România nu se știe exact ce este Festivalul de la Annecy: e uriaș. România nu are o tradiție substanțială în animație și uneori se întîmplă să faci niște lucruri și abia mult mai tîrziu îți dai seama ce ai făcut. Faptul că Magicianul a ajuns la Annecy e un soi de mic miracol.
Cum ai obținut finanțarea pentru Magicianul?
E valabil același lucru pentru toate filmele. Statul român dă o bucățică – o bucățică, realmente, nu diminutivez aici de dragul de a diminutiva. Dacă vrei să o luăm pe cifre, filmul a costat 400.000 de euro în cele din urmă, iar statul român a dat 60.000. Diferența a fost acoperită de sponsori din mediul privat, de alte finanțări sau prin coproducție România-Franța-Croația.
Avem un mare noroc că mediul privat e interesat de cinematografia românească și oferă bani pentru simplul motiv că beneficiile de imagine sînt imense. Am primit un sprijin de la PPC ca să pot să termin Magicianul. Era și o legătură aici cu lumina electrică, dar și voința lor de a face parte dintr-o astfel de aventură.
Obținerea mai simplă a finanțărilor a venit și în siajul succesului cu Anul nou care n-a fost, îmi imaginez.
E ca o aporie, mai întîi trebuie să ai succes dacă vrei să ai succes. Asta e problema. E ca în avocatură, un avocat bun e acela care a cîștigat multe procese.
Ai lucrat la acest film în jur de șase ani. Cum ai adunat în jurul tău echipa?
Cam șase-șapte ani am lucrat. Nu există profesioniști în animația românească. Iar dacă îmi permiți să amintesc ceva, sînt 110 ani de cinema românesc, în care au existat trei sau patru titluri de animație. Șansele să se întîmple așa ceva recurent sînt extrem de mici. Chiar și noi ne-am bucurat că am trăit această experiență, alături de Japonia, Coreea și alte țări. Și știm că șansele să ajungem din nou acolo sînt destul de mici. Așa că echipa am format-o greu, cu oameni precum Cosmin Șofron, care au avut răbdare și au avut încredere în mine că o să termin filmul.
De ce ai ales să faci un scurtmetraj? În România, scurtmetrajele sînt destul de slab distribuite, mai degrabă la festivaluri, deci șansele să ajungă la oameni sînt relativ mici.
În România este prost distribuit și lungmetrajul. Dar nu e ăsta un criteriu. Eu mi-am distribuit foarte bine Cadoul de Crăciun în afara României și chiar și în țară. Nu judec între lungmetraj și scurtmetraj, ba mai mult, Magicianul are deja un distribuitor în Franța, care o să-l difuzeze la Canal+, la TV5 și așa mai departe. Poate va fi difuzat și la televiziunea din România, sigur va fi, pentru că, așa cum spuneai și tu, în siajul acesta al succesului sigur va exista un interes pentru el. Și, în al doilea rînd, problema care se pune e de fapt așa: dacă nouă un scurtmetraj de 20 de minute ne-a luat șapte ani și 400.000 de euro, un lungmetraj de animație ne-ar lua o sută de ani.
De unde s-a născut ideea acestei povești?
În urmă cu douăzeci de ani, am scris o povestire într-un volum de nuvele intitulat Erata. Filmul a venit dintr-o fascinație pentru Dobrogea și Sulina – Sulina, care mi se pare mie că reprezintă întreaga Românie, în sensul că acum este abandonată și stă să pice. Sînt niște clădiri, niște palate extraordinare acolo, care sînt în ruină. Extrapolînd, firește, nu e singurul caz în care se prăbușesc peste noi clădiri istorice și noi ne uităm la ele așteptînd să se aleagă praful de ele și să se tragă un bloc cu termopane în loc.
Întorcîndu-mă acum puțin la Anul nou care n-a fost, discutam cu oameni care îmi spuneau că s-au bucurat să vadă un film românesc despre comunism care are și umor ca formă de autoapărare, desigur, dar și lumină, spre deosebire de apăsarea continuă din alte pelicule. A fost asta intenția de la bun început?
Da, am încercat prima dată în Cadoul de Crăciun și mi-am dat seama că această distanță impusă de comedia neagră funcționează și, în plus, vremurile alea atît de absurde m-au inspirat să mă duc în direcția asta.
Spuneai mai devreme că 100.000 de oameni au văzut deja Anul nou care n-a fost. Ce e mai important pentru tine, succesul la public sau succesul la critică?
A fost urmărit chiar de mai mult de 100.000 de spectatori, pentru că e și pe Netflix, a fost difuzat la Antena 3 în ziua alegerilor, deci pot estima că l-au văzut foarte mulți oameni, a fost și la TVR, apare și pe Pirate Bay, piratat. În privința succesului la critică, depinde. Mă interesează mai mult succesul la publicul domestic și succesul la festivalurile și critica de film din afară. Asta mă interesează mai mult, pentru că mă ajută să-mi creez un nume și să meargă lucrurile mai departe. Trebuie să fiu și puțin practic. Un festival îți creează un renume, o piață, iar succesul la publicul din țară te ajută să faci în continuare lucruri.
Publicul tînăr cum a reacționat?
În privința asta cred că sîntem plini de prejudecăți. Cunosc o mulțime de tineri cărora le-a plăcut, s-a făcut și un focus group cu tineri și s-a consemnat oficial că există interes din partea lor. Iar în Franța, Anul nou care n-a fost a luat de două ori Premiul tinerilor liceeni, ceea ce m-a uimit teribil, pentru că nu te-ai fi așteptat ca liceenii din Arras să înțeleagă așa ceva. Mai curînd cred că e lipsa noastră de cunoștințe în privința tinerilor, pe care îi acuzăm că plutesc în ignoranță, dar nu e deloc așa. Iar dacă se întîmplă totuși să fie așa, e și vina societății, pentru că n-au avut pînă acum un manual al istoriei comunismului, pînă de curînd era doar un opțional.
Ești și producător al filmelor tale, pe lîngă regizor și scenarist. Cum împaci aceste roluri?
Nu prea le împac, dar nu am găsit altă soluție de a le face altfel. Categoric, nu e cea mai confortabilă poziție, fiindcă uneori trebuie să mă gîndesc că trebuie și asta, și cealaltă... Ca să fiu cinstit, cred că nu mă pricep să fiu producător, dar lucrurile au funcționat cum au funcționat și am reușit să fac niște lucruri pentru care mă bucur. Sînt însă alții mult mai pricepuți decît mine. De fapt, trebuie să spun că m-au și ajutat mulți oameni. Am beneficiat de sprijinul Adei Solomon și al lui Viorel Chesaru de la Chainsaw, mulți oameni cu experiență. Singur n-aș fi putut vîsli ditamai corabia.
Ce părere ai despre distincția între streaming și mersul la cinematograf? O să mănînce streaming-ul prea mult din mersul la cinematograf?
Asta e o discuție valabilă în alte țări. La noi există doar o sută de cinematografe în toată țara. Ce șanse are restul României să vadă niște filme altfel decît pe streaming? E o falsă problemă. Cînd vom avea mii de ecrane, atunci putem să ne punem problema asta, dar deocamdată mi se pare ridicol, nu avem luxul să discutăm despre așa ceva. E drobul de sare. În alte țări poți să discuți, poți să zici că e un fenomen. Aici, dacă oamenii vor să vadă un film, îl vor downloada.
Dar asta nu erodează și mai mult cinematografele alea puține, inclusiv cele care au succes, însă un succes destul de precar și el?
Nu neapărat, pentru că, după cum vezi, e ceva paradoxal aici, la mijloc. Uite, Anul nou care n-a fost e deja pe Netflix, a fost în caravane, în cinematografe, la Antena 3, la TVR. Și, cu toate astea, oamenii încă vin să-l vadă la cinematograf dacă îi aduci la proiecție și niște actori, dacă reușești să creezi nu neapărat un perpetuum mobile, ci pur și simplu ceva care să funcționeze mai multă vreme decît cîteva proiecții. Trebuie să-l promovezi cum o fi, numai să-l promovezi. Să faci promovare ca lumea înseamnă niște sute de mii de euro, ceea ce e exclus, cînd primești 4.000 de euro de la CNC. Limbajul nostru nu cred că e adaptat la situația în care e acum cinematografia cu adevărat. Aduce un pic cu o situație de război – cred că ecrane atît de puține mai sînt doar în Ucraina, în sensul ăsta.
Credit foto: Nicu Cherciu
