Sfîrșitul s-a terminat!, noua expoziție a artistului Nicolae Comănescu, curatoriată de Ada Crucean, o ediție foto-documentară concentrată pe imaginea zonelor post-industriale, a putut fi admirată luna trecută la Centrul Cultural „Școala Pittner” din Reșita.
Ce are atît de magnetizant Reșița încît, iată, revii și expui pentru a treia oară?
Am să răspund în două feluri. Varianta scurtă: oamenii extraordinari de aici și energia, respectul de sine și pretențiile culturale deosebite pe care le manifestă, visele și poveștile lor, proiectele – unele deja duse la împlinire, altele aproape de materializare –, lupta zilnică împotriva falimentului generalizat, a lipsei de orizont, speranța și credința (și nu mă refer la credința religioasă, ci la credința că după pasul ăsta mai există un pas și că după ziua asta mai urmează o zi, pentru că de prea multe ori am simțit că după pasul ăsta nu mai urmează nimic). Rezonanța pe care am simțit-o acolo și care m-a făcut să cred că sfîrșitul s-a terminat. Varianta medie: am expus seria Scrap Metal Kaboom Orchestra prima oară în interiorul (pe atunci) extrem de ruinat și colorat al Școlii Pittner din Reșița, pe 1 august 2021, într-o expoziție de o zi, care a fost prezentată de curatoarea și criticul de artă Ada Cruceanu-Chisăliță. Lucrările din această serie au pornit de la o documentare de două luni privind dispariția industriei grele în România și evoluția societății post-industriale. Acest proiect a provocat un interes neașteptat și și-a „ales” o serie ulterioară de expoziții care s-au transformat, pînă astăzi, într-un veritabil turneu.
De la expoziția din Galeria H’Art, spațiul din Atelierele Malmaison, București, din 9 septembrie 2021, avînd drept curatori, pe Dan Popescu și Smaranda Ciubotaru, și trecînd prin Amores Pictores, din 15 aprilie 2022, Cărturești Carusel București, expoziția din Muzeul de Artă Constanța, 1 septembrie 2022, curatoare Mădălina Mirea, expoziția din 28 octombrie 2022, Timișoara, prezentată de Robert Șerban, la Galeria Pygmalion și Subterana de la Casa Artelor – Direcția Județeană pentru Cultură Timiș, apoi expoziția Nicolae Comănescu | SMKO fostă TMK fostă CSR fostă UDR, curator Lina Țărmure, de la Centrul Multicultural al Universității Transilvania din Brașov, 11 mai 2023, și pînă la expoziții mari de grup, cum sînt DISSONANCE. Platform Germany #2, Stadtgalerie Kiel, Germania, din 16 martie 2024, sau DISSONANCE. Platform Germany #3, din Muzeul Național de Artă al României, curator Christoph Tannert, seria a fost și continuă să fie expusă și să-și cîștige public. Poftim, toate expozițiile astea au pornit de la un proiect născut în Reșița. Scrap Metal Kaboom Orchestra a fost un proiect asociat cu proiectul de restaurare și transformare în Centru Cultural a Școlii Pittner.
Școala Pittner a fost un edificiu antebelic abandonat din Reșița. Edificată în jurul anului 1870, a funcționat ca școală privată de arte și meserii în perioada interbelică, la etaj fiind apartamentul învățătorului August Pittner, iar la parter, patru săli de clase. Grupul de inițiativă pentru salvarea clădirii monument Școala Pittner a fost format, în 2019, din arhitecta Ioana Mihăescu, Andrei Szabo, Bianca Bulgaru, Miriam Vîlceanu și Dorinel Hotnogu. Lor li s-au alăturat personalități locale, ONG-uri și, de la un moment dat, chiar Primăria Reșiței. Dorinel Hotnogu și Valentin Savu au avut ideea de a introduce în proiect și un artist care să documenteze, să surprindă sufletul, spiritul clădirii, precum și contextul social post-industrial din Reșița. După ce proiectul lor a fost declarat eligibil și au cîștigat o finanțare prin Granturile SEE (care reprezintă contribuția Islandei, Principatului Liechtenstein și Regatului Norvegiei la reducerea disparităților economice și sociale în Spațiul Economic European), au avut un apel de selecție a artistului și am aplicat cu un proiect de cercetare artistică, ce a fost declarat cîștigător. Așa am început documentarea care, timp de două luni, m-a adus în contact cu o serie de oameni extraordinari din Reșița. Am cunoscut pe mulți. Pe Hotnogu cel neadormit și neobosit și nebun după artă îl știam mai demult din București, din vernisaje, îi știam povestirile și prevestirile despre recuperarea și reabilitarea Școlii Pittner, despre reconversia funcțională și restaurarea Furnalului nr. 2, despre recuperarea vechiului funicular care trece peste centrul Reșiței și care se va transforma într-o pasarelă suspendată, cu trasee velo și pietonale, pe Mariana Florescu și pe Florin Safer îi știam deja ca pasionați, empatici și foarte atenți colecționari, l-am cunoscut pe Ioan Popa, primarul Reșiței, cel vizionar și întreprinzător, și pe mulți oameni din primărie cu care am colaborat extraordinar și neașteptat de normal, banal și bine.
În cadrul proiectului de cercetare artistică am făcut peste două mii de fotografii în jurul uzinelor, al siturilor industriale. De fapt, orașul Reșița este împletit cu uzinele, dezvoltarea orașului a avut lor în sinergie cu uzinele, am umblat peste tot și am avut parte de tot felul de întîmplări. Am fost adoptat de oamenii de acolo, care au fost foarte amabili să îmi povestească modul în care uzinele Reșița au fost dezvoltate de austrieci, apoi de Malaxa, Auschnitt, Casa Regală, sau cum Reșița a dezvoltat, în perioada comunistă, industria grea din toată România. Le mulțumesc, în special, inginerului Iulian Georgevici, fost director al UCMR, inginerului Anton Georgescu (specialist în proiectarea turbinelor hidro, peste 95% din turbinele din România, de la Porțile de Fier pînă la Bicaz, sînt făcute la Reșița), care înainte de ’89 și-a dat demisia din PCR, spunînd că nu este suficient de bun comunist.
Nici nu am loc acum să povestesc despre cum au fost alături profesorul Marian Truțulescu și fetița lui Maia, un copil pictor genial, Daniel Brici, președintele UAP Reșița, Ada Cruceanu-Chisăliță, Erwin Țigla, președintele Forumului Democratic al Germanilor din Banatul de munte, pictorul Bogdan Piperiu, Apostol Marian, președintele Cartel Alfa, cum au fost ședințele și întîlnirile de noaptea tîrziu cu membrii Cenaclului Semenicul, cu redacția revistei Reșița literară, de la Casa de Cultură a Sindicatelor, cum m-au ajutat fotografii Ioana Ciolea, Petre Dalea, Daniel Pușcău, Leică Alexandru, Andrei Bălbărău și muzeul lui, al Cineastului Amator, cît și zeci de alți oameni cu care am colaborat.
Totuși, nu e restrînsă adresabilitatea unei expoziții în capitala unui județ mic? Merită efortul sau un aport îl are și curiozitatea ta?
În general, pentru artă nu merită efortul. Dacă nu ești tot timpul fără efort, imponderabil, ca Pasărea Sfîntului Duh care stă să fugă, dacă nu ești în punctul ăla unde nu simți efortul, cel mai bine e să te apuci de imobiliare. Nu (prea mai) există locuri periferice sau izolate, după cum nu cred că mai există locuri de putere. Adică, dincolo de faptul că Internetul, știința, sateliții, secolul 21 au lăsat Pămîntul fără mister, fiecare are Berceniul sau Yoknapatawpha lui. Orice loc e la fel de bun ca oricare altul. Ba chiar o periferie lipsită de putere (economică sau de orice alt fel) poate să confere un context foarte folositor. Și da, dincolo de orice, sînt tot timpul exagerat de curios.
Poate arta salva un oraș care se depopulează și care are o economie în suferință?
Arta, la fel ca tabla ouija, fizica cuantică sau Revoluția Industrială, nu înseamnă nimic sau nu poate fi folosită în afara contextului social potrivit. Nicholas Serota, directorul Tate Modern, care îl antipatiza (de la un punct încolo) pe Charles Saatchi și mișcarea pe care acesta o patrona, a recunoscut, la un moment dat, că Young British Artists (YBAs) au modificat PIB-ul Marii Britanii. Arta situată inteligent, ca subansamblu al turismului cultural – văzut ca un departament al turismului –, poate fi folosită cu voință politică și informare judicioasă pentru crearea de locuri de muncă și ieșirea din marasmul economic. Da, arta poate salva un oraș. Și nu, bogățiile fizice de orice fel nu pot salva o țară.
Nu putem trăi fără iluzii, dar nici prea mult n-o putem duce doar cu ele. E arta mai mult decît iluzie și decît „spațiu” pentru evadări din realitate?
Păi, evadările din realitate au fost visul de aur al omenirii. De la Revolta de pe Bounty și fondarea Insulei Pitcairn pînă la sculptura socială văzută de Beuys, noi n-am făcut altceva decît să visăm să mutăm marginile societății. Arta este chestia la care ne-am gîndit cît timp am construit Lumea. Și am negociat Libertatea. Și la cîteva alte lucruri în plus.
Fotografiile pe care ai intervenit și cărora le-ai găsit locul în expoziția Sfîrșitul s-a terminat! își pierd valoarea documentară, dar o cîștigă pe cea vizionară și o sporesc pe cea artistică. Se poate reinventa prin astfel de intervenții o comunitate?
Nu cred că intervențiile mele artistice pot reinventa o comunitate, însă se alătură unor idei și energii care dau o masă critică, la un moment dat.
Ce plusvaloare ți-a adus ție experiența cărășană?
Toate cîștigurile mele sînt constante și constant crescătoare. Experiență, ani noi de muncă, multe expoziții, zeci de lucrări noi, relații cu oamenii, viziuni și tehnici noi. Evoluție, pur și simplu. Iar în plus de asta, în artă nici nu există evoluție.
Ai vorbit, la Reșița, despre începutul unei industrii culturale. Asta se întîmpla cu mai bine de o lună în urmă. Între timp, Guvernul anunță „tăieri la cultură”, în contextul deficitului bugetar, stagnării economice, presiunilor Comisiei Europene. Îți iei vorba înapoi sau crezi în minuni?
Ca și în viața personală, eu nu cred în minuni, mă bazez pe ele. Iar apoi, despre tragedii, cred că puteau fi mult mai mari. Epoca de aur a AFCN-ului nici n-a durat așa de mult ca să creeze o specie de artist care să moară ușor în urma presiunilor Comisiei Europene. Ce-or mai însemna și ele. Am văzut, mai demult, pe Discovery, un reportaj despre crocodilii de apă dulce din Sahara. Există așa ceva. Și cred că noi sîntem crocodilii de apă dulce din Sahara. Iar începutul unei industrii culturale ține doar de voință politică.
Fii atent, ministrul Culturii te sună la telefon și te întreabă ce careu de sfaturi i-ai da ca lucrurile să funcționeze mai bine în domeniul pe care îl tutelează. Răspunde-i!
He, cum ar fi chiar să mă sune! Nu prea mă pricep, la mine principalul dușman e în continuare hidra corupției, nu tăierile. Mnah, să zicem că mă sună, îi zic în nici o ordine în particular despre: independența ICR-urilor și trecerea lor înapoi sub autoritatea prezidențială, facilități fiscale mari pentru sponsorizări, achiziții de artă și mecenat, definitivarea legislației lucrătorului cultural și scoaterea impozitului pe o perioadă egală cu perioada în care nu a avut profit de cînd a terminat facultatea de profil, scoaterea impozitelor de la premii, scoaterea achizițiilor de artă de sub MNAC și umorile și simpatiile de moment ale directorului, crearea unei instituții centrale pentru achiziții și unități județene pentru achiziții, pe modelul FNAC-urilor franțuzești. Și i-aș mai spune despre o instituție hibrid care să strîngă un procent din impozitele de la Loteria Română și BOR, aflată la dispoziția Bienalei de Artă Contemporană din Berceni.
Credit foto: Petre Dalea
