Sinteză şi context – despre moştenirea totalitarismului în România

● Cristian Vasile, Literatura şi artele în România comunistă: 1948-1953, ediţie revăzută şi adăugită, prefaţă de Vladimir Tismăneanu, Editura Ratio et Revelatio, 2025.

Studiul propus de Cristian Vasile (n. 1976) se înscrie într-o tradiţie, deopotrivă literară şi istorico-politică, a contribuţiilor inaugurate de Ana Selejan (vezi Trădarea intelectualilor. Reeducare şi prigoană, ed. a II-a, 2005), tradiţie pe care o valorifică metacritic, inventariind şi investigînd diverse straturi şi unghiuri de receptare a chestiunilor sensibile privind moştenirea totalitarismului în România.

Sînt apreciate (pe bună dreptate) şi valorificate contribuţiile conceptuale ale Sandei Cordoş, care a explicat, de pildă, în Literatura între revoluţie şi reacţiune... (Apostrof, 2002), inadecvarea formulei de „proletcultism” cu privire la primii ani ai socialismului dictatorial, la fel cum Ion Simuţ va încerca mai tîrziu, în Literaturile române postbelice (Şcoala Ardeleană, 2017), să motiveze inexactitatea formulei de regim comunist, contrapunîndu-i, în schimb, formula de „socialism dictatorial”. Sînt evaluate, totodată, meritele şi scăderile contribuţiilor şi sintezelor semnate de Marin Niţescu, Gheorghe Grigurcu, Marian Popa, Dan Lungu, Katherine Verdery sau Eugen Negrici.

Ultimului i se dă, în cele din urmă, dreptate cu privire la teza că regimul represiv a reuşit, totuşi, „să creeze mentalitate”. Investigaţia nu îşi propune o abordare exhaustivă, astfel că alte studii cu profil literar ori mentalitar, care investighează chestiunile aflate în dezbatere, nu sînt aduse în discuţie, ca, de pildă, volumul lui Mihai Zamfir, Discursul anilor ’90, analizele şi contribuţiile sociologizante ale deja pomenitului Ion Simuţ ş.a.

Studiu de caz: cum să pui mîna pe o țară

Fiecare analiză ori studiu de caz sînt realizate nuanţat, cu admirabil echilibru şi cu bunul-simţ al istoricului detaşat de crizele, excesele şi orgoliile, mai lesne politizate, ale literaţilor. Autorul nu are poliţe de plătit, nu caută scandalul literar ori polemicile strict ideologice. Miza cea mai importantă a (re)lecturii, mai cu seamă în vremuri tulburi pentru spiritul democratic, este aceea de a putea înţelege clar şi sistematizat, cu elocvenţa eternă a contraexemplului, cum anume se pot ocupa şi supune, etapizat, prin manipulare abilă şi prin minciună, o ţară întreagă şi resursele ei culturale şi spirituale.

Cum anume pot ele să ajungă în situaţia de a-i face concurenţă unui veritabil univers orwellian. Cum funcţionau mai ieri propagandele extremiste, şi cum, în esenţă, iată că nu s-au schimbat prea mult pînă astăzi, în sofisticata eră a canalelor TikTok & Co. Fireşte, deşi indiscutabil mai „rafinate”, fondul lor a rămas acelaşi: „documente îmbibate de teoria conspiraţiei”, „psihoza cetăţii asediate, a duşmanului din interior”, antioccidentalismul, antiintelectualismul, dispreţul pentru libertate, toleranţă sau pentru cultura europeană, capitalistă, „intrată în putrefacţie”, descurajarea spiritului critic, a „servilismului cosmopolitist”, denaturarea şi răstălmăcirea conştientă, populistă a unor noţiuni sau valori, ca „regim democratic”, „ştiinţă” etc. Celor care consideră că în epoca manipulărilor „georgiste” şi AUR-iste le-a trecut glonţul pe la ureche, lectura şi rememorarea acestor file de istorie postbelică le vor produce în continuare fiori.

Este luat în discuţie impactul unor figuri sinistre ale culturii literare din era jdanovismului, între care Leonte Răutu sau Nicolae Moraru, precum şi maniera în care scriitorii ori criticii şi-au oferit serviciile noii Puteri (între aceştia, Sorin Toma, Alexandru Toma, Zaharia Stancu, Gala Galaction, N.D. Cocea, Mihail Sadoveanu, Mihai Beniuc, Petru Dumitriu, Eugen Jebeleanu, Dan Deşliu etc.), unii fiind literalmente cumpăraţi prin finanţări speciale sau prin alte strategii de atragere, constrîngere şi manipulare.

Este discutată şi „demisia morală” a lui G. Călinescu, care a făcut, de altfel, în 2011, obiectul unui excelent studiu al lui Nicolae Mecu (G. Călinescu faţă cu totalitarismul, Dacia XXI), dar, în acelaşi spirit al echilibrului şi ştiind totodată că nu se face primăvară cu cîteva flori, cercetătorul scoate în evidenţă şi cele cîteva cazuri luminoase de scriitori (valoroşi) care au refuzat în această perioadă compromisul şi între care se detaşează, de pildă, exemplul lui Pavel Chihaia.

Dincolo de istoricismul perspectivei, găsim răspunsuri la numeroase „boli” literare, precum, de pildă, o posibilă explicaţie pentru defazarea noastră tradiţională în materie de proză scurtă, gen care pare că a explodat la noi abia odată cu anii 2000: Direcţia de Propagandă a Partidului avea grijă, încă din anii ’50, să stimuleze şi chiar să impună grafomania tezistă. Romanele-fluviu erau ţinta impusă şi fetişizată, în timp ce „schiţele, nuvelele, reportajele literare sau piesele într-un act” erau ferm descurajate. În general, scriitorii primeau indicaţii şi sarcini clare, fiecare trebuia să-şi ocupe locul în teren. Spontaneitatea era condamnată drept reacţionară şi duşmănoasă. Totul părea, din acest unghi, calculat şi controlat.

Prozatorilor maghiari, de pildă, le revenea sarcina clară şi specifică a demascării „agenţilor Vaticanului”. Dezbaterile şi cenaclurile, ca filtre de verificare ideologică, se foloseau cu maxim profit de formele abile ale teatralizării, noţiune-cheie care a făcut obiectul de studiu al unei cercetări minuţioase, semnate de Anca Haţiegan (Cărţile omului dublu: teatralitate şi roman în regimul comunist, Limes, 2010).

De altfel, prin anvergură şi prin decupajul cronologic, prima ediţie (2010) a cărţii lui Cristian Vasile anticipa excelenta cercetare aplicată a lui Alex Goldiş (Critica în tranşee: de la realismul socialist la autonomia esteticului, Cartea Românească, 2011), care abordează aplicat chestiunea, de pe poziţiile unei platforme ideologice de centru-stînga, rămînînd pînă astăzi referinţa de istorie literară numărul 1, pentru intervalul numit.

First we take Manhattan...

Structura volumului pare să favorizeze terenul literaturii (vezi şi menţiunea din titlu), ceea ce nu poate decît să (mă) bucure. Nu ascund faptul că o seamă de accese şi puseuri de ideologie culturală postdouămiistă, care caută să denunţe ori desconsidere, cu orice preţ şi pe toate căile, avîntul literaturocentric pe motiv că ar fi depăşit, mi se par ele însele niţel datate, dacă nu caraghioase de-a dreptul. Cunoaştem, fireşte, „anormalitatea” audienţei de care literatura şi critica s-au bucurat în era dictaturii, cînd numeroase alte forme de cunoaştere au trebuit să împrumute scenele acestora, din cauza cenzurii, a comasărilor profesionale, a lipsei de încurajare instituţională etc., cînd se formau cozi ca la pîine & carne pentru un roman al lui Marin Preda, dar să alergăm acum înspre o cu totul altă extremă, să jucăm comedia indiferenţei totale faţă de spectrele esteticului mi se pare naiv şi contraproductiv.

Acestea mi se par, de altfel, şi capitolele cele mai convingătoare ale cercetării lui Cristian Vasile, cărora fireşte li se alătură analizele privind teatrul din primii ani de după instalarea regimului dictatorial, cu controlul repertoriilor, învăţămîntul vocaţional, instituirea teatrului realist-socialist şi aşa-zisa „recuperare” a lui Caragiale (v., pe această temă, şi savuroasele notaţii ale Monicăi Lovinescu, cuprinse în O istorie a literaturii române pe unde scurte: 1960-2000, ediţie de Cristina Cioabă, Humanitas, 2023). Le urmează analizele privind artele plastice, cu noile concepţii muzeografice şi noua critică de artă, cu distrugerea şi degradarea unor lucrări, dar şi cele privind, pe rînd, impunerea controlului ideologic în creaţia muzicală, în cinematografie şi în învătămîntul academic şi preuniversitar. Reţine atenţia, de pildă, în secţiunea privind cinematografia, analiza impactului „combaterii prejudecăţilor religioase” şi a consecinţelor „demascărilor devierii de dreapta”.

Singurul minus al cărţii lui Cristian Vasile nu îi este, de fapt, imputabil autorului. Este vorba despre mai vechea prefaţă de un narcisism greu suportabil, nepotrivită pentru un studiu de o asemenea anvergură, pe care o semnează Vladimir Tismăneanu. Reputatul istoric şi politolog lasă impresia că se foloseşte de un asemenea prilej spre a-şi valida propriile proiecte şi opţiuni ideologice. Nu cred că era cazul. Îşi întocmeşte ad-hoc un autoportret idealizat, îşi face propriile bilanţuri şi socoteli, se autocitează şi îşi ridică singur statuie, uneori inclusiv pe spinarea colaboratorului său mai tînăr care, atunci cînd e introdus în scenă, îmbracă vrînd-nevrînd ipostaza ucenicului obligatoriu, a „studentului care îmi solicitase un autograf pe volumul ce tocmai apăruse în ediţie românească...”. Urmează, fireşte, titlul complet al studiului respectiv, urmat de altele şi altele, mai încolo.

Nimic din această nenecesară autoflatare nu afectează, în schimb, conţinutul, problematizarea şi calitatea demersului critic şi istoriografic al lui Cristian Vasile, de o exemplară obiectivitate şi care pare să se ferească programatic de facilele etichetări, de grăbitele expedieri ideologice la care recurge aici prefaţatorul său.

Adrian Mureşan este critic literar şi lector de limba română la Universitatea din Strasbourg. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Editura OMG, 2020.