În august 2008, peste Nikozi, un sat georgian de la poalele munților Caucaz, rușii au lansat șaptezeci de bombe. Casele au ars, oamenii au fugit, iar soldații au devastat totul în cale. Una dintre bombe a lovit casa parohială, o clădire din secolul al IX-lea, recent restaurată, care adăpostea și atelierul de animație al Mitropolitului Isaia. Acoperișul a ars, echipamentele atelierului, automobilul mitropolitului și minivanul mănăstirii au fost distruse. Mitropolitul Isaia, artist ceramist și animator, o personalitate complexă, care a ales și drumul monahal, slujea atît în orașul apropiat Tskhinvali, cît și în biserica milenară din Nikozi. A supraviețuit printr-o minune: în noaptea bombardamentului plecase să se roage în alt loc. În timp ce armata rusă devasta satul, el filma și fotografia, documentînd agresiunea. Doar într-o singură noapte, pe 11 august, treizeci și două de bombe au căzut peste mănăstire.
Luni, 1 septembrie 2025, șaptesprezece ani mai tîrziu, la ora șase dimineața, priveam răsăritul peste clopotnița catedralei din Nikozi, o biserică veche de piatră, martoră a multor secole de istorie, de pe terasa unei case lipite de zidul bisericii. Munții și dealurile din peisajul Caucazului străluceau în lumina aurie a soarelui. Am ajuns acolo după o călătorie de 21 de ore din Cîmpulung, pentru a participa la Festivalul Internațional de Film de Animație din Nikozi, aflat la a 12-a ediție, reprezentînd Animest, festivalul de animație din București, ca artist invitat. Mă aflam pentru a doua oară în Nikozi, prima dată am prezentat acolo scurtmetrajul animat Splendida Moarte Accident, alături de regizorul Sergiu Negulici, în 2022, la cîteva luni după îneperea războiului din Ucraina. În 2009, la un an după agresiunea rusă, Mitropolitul Isaia a deschis o Școală de artă în Nikozi și a organizat prima ediție a festivalului, ajutat de supraviețuitorii războiului. În cei 17 ani de atunci, festivalul a avut 12 ediții, dintre care trei fără Mitropolit – „Bishop”, cum îi spun invitații internaționali – deoarece acesta a rămas voluntar în teritoriile ocupate, slujind într-un sat ocupat de armata rusă. Sîrma ghimpată a rușilor s-a oprit în 2008 la Nikozi, la doar cîteva sute de metri de mănăstire. Georgienii au fost izgoniți din teritoriile ocupate.
Ghiorghi, un prieten al festivalului care se ocupă de comunicarea cu invitații internaționali, îmi arată dealul de unde poate vedea ruina casei familiei sale. Altă persoană povestește că tatăl său dorea să privească mereu spre satul natal, dar trebuia să fie dus imediat de acolo, pentru că i se făcea rău la vederea casei părintești. Eto, responsabilă cu traducerea live între engleză și georgiană, își amintește fiecare bombă, deși avea doar opt ani pe atunci. Poveștile despre imposibilitatea revederii caselor familiale sau despre frica din timpul războiului sînt pretutindeni.
Înainte de începerea festivalului, privesc mănăstirea de pe terasa casei în care am locuit timp de o săptămînă. Este una dintre casele vandalizate de soldații ruși în 2008, unde locuia un cuplu vîrstnic, Leila și Kolia. Casa e atît de aproape de catedrală, încît cuptorul lor adînc de pîine e lipit de zidul clopotniței. În prima zi a festivalului, este proiectat filmul realizat de „Bishop“ cu imaginile filmate în timpul agresiunii, Frontul și vecinii, care spune și povestea celor doi. Cînd a început războiul, Leila i-a spus lui Kolia că ar trebui să fugă, dar el a refuzat categoric: „Cum să plec, la 80 de ani, cu probleme la inimă? O să mor pe drum și n-o să aibă cine să mă îngroape”. Astfel, Leila a decis să rămînă alături de soțul ei.
Cînd rușii au intrat în sat, pe 13 august, i-a spus să se ascundă undeva în casă, pentru că, dacă ar fi fost găsit unul dintre ei, copiii și nepoții să poată spune măcar că unul a supraviețuit. Leila s-a ascuns în beci, într-un cufăr greu, unde a stat o zi și o noapte. Kolia a fost găsit întins pe un divan și luat prizonier, l-au folosit ca scut uman în timp ce vandalizau satul. Leila privea printr-o crăpătură cum invadatorii îi răscoleau casa și furau tot ce găseau. După cinci zile, cînd Kolia s-a întors, „Bishop“ a aflat că cei doi nu fuseseră căsătoriți religios. A organizat slujba și petrecerea pentru ei în ciuda faptului că satul era încă ocupat. „Am realizat că războiul s-a întîmplat doar ca Leila și Kolia să fie cununați într-o biserică”, glumește el. Kolia a ținut un toast în stil georgian: „Toată lumea ar trebui să trăiască în iubire – ruși și oseți, georgieni și toată lumea! Să se împace și să se iubească!”.
„Iubire” a fost cuvîntul cel mai des rostit în acea săptămînă. Nu știu dacă georgienii îl folosesc cu ușurință sau dacă este cu adevărat prezent în viața lor cotidiană, dar la Nikozi, în timpul festivalului, conexiunile dintre oameni capătă forme nebănuite și indestructibile. Aici, în acest sat aparent uitat de lume, sensul cuvîntului „iubire” capătă o greutate aproape tangibilă, o formă care învinge frica și lipsurile.
„Bishop“ deschide festivalul în prezența reprezentanților Guvernului, a primarului din Gori, a ambasadorului Japoniei și a altor oficiali, care își exprimă sprijinul pentru eveniment. În 2024, în Georgia a intrat în vigoare legea privind transparența influenței străine, care a redus considerabil posibilitatea de finanțare pentru organizațiile ce primesc sprijin extern. În acel an, festivalul nu a mai avut loc, într-un context marcat de aceste provocări deși, în mod obișnuit, evenimentul beneficia de sprijin din partea ambasadelor și a altor organizații culturale. În discursurile sale, „Bishop“ vorbește despre reziliență prin cultură, despre iubire între popoare și despre cum „ce a fost distrus de ostilitate va fi reconstruit prin iubire”.
Aproape douăzeci de invitați internaționali sînt găzduiți în mănăstire și în clădirile anexe, în condiții pe care „Bishop“ le descrie cu umor drept „la două stele și un soare”, construite în timp, cu eforturi proprii. Regiunea are apă potabilă doar dimineața, pînă la ora zece. Cu ocazia festivalului, mitropolitul a cerut guvernatorului regiunii să lase apa pornită și în restul zilei. După-amiaza și seara, sursa se schimbă și apa devine nepotabilă. În casa Leilei și a lui Kolia au fost cazați nouă invitați. Cele trei camere principale păstrează pictura murală originală, iar pereți din prefabricate au fost ridicați pentru a permite mai multor oaspeți să locuiască acolo.
În fiecare seară am fost invitați la cină, în buna tradiție georgiană, unde numai farfuriile goale se iau de pe masă. Bucătăria locală abundă în coriandru, sosuri de nuci pisate, tarhon și faimoasa sare svanetiană, un amestec de mirodenii din regiunea muntoasă Svanetia. Alexandre Baindurashvili, un bucătar cu renume internațional, vine la Nikozi să gătească pentru invitații festivalului. Festivalul este susținut pe dedicarea și voluntariatul celor ce sprijină demersurile lui Bishop, la schimb primind casă, masă și prețuire. Tradiția georgiană impune un tamada – maestru de ceremonii – care ține discursuri și invită mesenii să vorbească și să cînte. „Bishop“ este tamada-ul cinelor, povestindu-ne istoria locului, reușitele școlii de arte și puterea filmului de a transforma comunitatea. Fiecare invitat e chemat să cînte în limba sa maternă. Georgienii cîntă oricînd, la masă, pe stradă sau chiar în aeroport, la trei dimineața. Cîntecele lor polifonice, uneori pe șapte voci, sînt acompaniate de panduri și alte instrumente tradiționale, și variază în funcție de regiune. Mitropolitul, de origine mingreliană, ne-a cîntat de mai multe ori „Oh Nana”, un cîntec despre grijile vieții.
În fiecare seară, muzicieni invitați la festival se alătură meselor. Am asistat la un concert impresionant al corului de femei din Gori, orașul natal al lui Stalin, condus din 2013 de Teona Tsiamua, care a devenit celebru și datorită colaborării cu Katie Melua, cîntăreața de origine georgiană. Cele 22 de membre ale corului au cîntat și la cină, în sala de mese a mănăstirii, umplînd încăperea cu vocile lor puternice.
Festivalul implică întreaga comunitate locală: elevii școlii de artă din Nikozi, copii aduși cu autocare din Tbilisi, clerici din alte parohii. Casa parohială găzduiește o sală de festivități unde se proiectează filmele și au loc concertele, zilnic, între orele 12 și 19, timp de o săptămînă. Imaginea unui rînd de preoți și mitropoliți urmărind scurtmetraje din toată lumea, cu teme și stiluri variate, a fost pentru mine una dintre cele mai neobișnuite și interesante experiențe.
Aceasta este forța lui „Bishop“, Mitropolitul Isaia: aduce artiști din toată lumea într-un sat aflat la granița lumii libere, la cîteva sute de metri de sîrma ghimpată a marelui agresor, unde vorbește deschis despre pace, libertate, cultură și iubire. La Nikozi, animația nu mai este „Cenușăreasa filmului”, ci devine o formă de rezistență, de reconstrucție, devine un mijloc al afirmării libertății de exprimare și un prilej de a aduce împreună toate națiunile, prin cei mai sensibili reprezentanți ai lor: artiștii, uniți în dedicarea și eforturile lor. La Nikozi, revelația este că arta și cultura nu sînt mofturi, ci pot fi chiar motivul pentru care oamenii se reîntorc să reclădească o comunitate și un sat distrus de război. Și că asta înseamnă speranță.
Ioana Nicoară este artistă multimedia.
