Se poate ca Platon să fi crezut la un moment dat (prin 367 î.e.n, vezi Scrisoarea a VII-a, în Platon – Opera integrală, V, Humanitas, 2026) că visul lui vechi (exprimat în Republica, Platon – Opera integrală, III) de a uni puterea politică și filozofia într-o singură mînă, spre binele și fericirea oamenilor, era pe punctul să se realizeze. Se va putea înfăptui cel mai bun regim dintre toate? „Utopia” va deveni realitate? Șansa apăruse după ce tînărul Dionysios devenise regele Siracuzei, moștenind puterea de la tatăl său. Acesta fusese un despot crud și foarte pragmatic, care îi apreciase totuși pe oamenii de cultură, dar numai în măsura în care îi putea folosi pentru ceea ce numim azi soft power. (Platon îl cunoscuse în cursul primei sale călătorii în Sicilia.) Dionysios fiul era foarte diferit de tată: fusese bine educat, era inteligent, nu lipsit de generozitate și ambițios. Ar fi vrut să fie un „principe luminat”. Ținea în mod autentic la Platon pe care îl cunoscuse bine atît pe vremea cînd era doar prinț moștenitor, cît și mulți ani mai tîrziu, cînd Platon vizitează iarăși Sicilia și Siracuza. Platon mai contase și pe prietenul și discipolul său, Dion, cumnatul regelui, care se arătase gata să intervină pe lîngă Dionysios în favoarea lui Platon și a reformării statului prin filozofie.
Totuși, nimic nu iese așa cum speraseră Platon, Dion și prietenii lor. Dionysios al II-lea cade sub influența unor curteni lingușitori, care îl conving că Dion complotează împotriva lui abătîndu-i atenția spre filozofie numai ca să-i ia domnia, iar Platon i-ar fi fost, fie și involuntar, complice. De fapt, se întîmplase și altceva, mai dramatic, dar foarte omenesc: Dionysios devenise gelos pe Dion care se bucura de toată afecțiunea (poate chiar iubirea) lui Platon. Dion însă adoptase preceptele de viață frugală și filozofică recomandate de Platon, în timp ce Dionysios trăia o viață neînfrînată. Frustrat că filozoful îl tratează condescendent și critic și suspectîndu-l tot mai mult pe rivalul (în iubire) Dion de mașinațiuni politice, îl exilează pe acesta și îi confiscă, sub un pretext discutabil, averea imobiliară din Sicilia. După mai mult timp, însă, încearcă să recîștige favoarea lui Platon: promite să-l recheme pe Dion din exil, să-i restituie averea și anunță hotărît că acum va adopta modul de viață și de gîndire filozofic. Apelează la prieteni comuni, precum Archytas, tiranul din Tarent, spre a-l convinge pe filozof să-i facă o nouă vizită. Îi trimite chiar un vas special ca să-l aducă în Sicilia. Mai mult, cere să ia lecții de filozofie. Promite reforme. Probabil că citise unele dintre dialogurile platoniciene. Pe deasupra, se apucă să scrie unul sau mai multe tratate despre așa-numitele „chestiuni supreme”, cum va spune Platon. Ni-l și închipuim: înfrigurat, sperînd să primească în fine aprobarea și iubirea marelui om, atunci cînd acesta ajunge pentru a treia oară la Siracuza. În sfîrșit, speră că Divinul (cum i se va spune lui Platon mai tîrziu) va consimți mai ales să-i laude scrierile, pe scurt, să-i arate mai multă prețuire decît rivalului Dion! Nu-i ajunge că-i puternic și bogat: vrea aprecierea și iubirea chiar a celui mai important gînditor al timpului, vrea în plus ca prestigiul acestuia să-i susțină domnia și să-i confirme scrierile.
Dezastru! În loc să-l laude și să-l măgulească, Platon îi servește un duș rece: îi descrie în amănunt dificultățile și asprimile filozofiei, explică nevoia unui antrenament intelectual continuu și îndelungat, insistă asupra necesității unui studiu dificil al științelor matematice. Nu uită să insiste și că nimic nu e valabil fără o viață filozofică austeră, dedicată studiului și nu plăcerilor mesei și patului. Filozofia nu e o simplă suită de învățături și tehnici de gîndire, ci e o „convertire a sufletului în întregul său” spre alte valori decît cele muritoare și contingente. Dar probabil că cel mai rău îi cade lui Dionysios faptul că maestrul îi tratează fără îndurare scrierile. Că Platon vrea să arate că despre „chestiunile supreme” nu se poate scrie în nici un fel, că nici măcar el însuși n-ar fi scris nimic despre ele, deoarece conținutul lor este, spre deosebire de al altor cunoștințe, de neexprimat, pătrunzînd în suflet numai după un lung exercițiu, asemenea unui foc ce răbufnește pe neașteptate – toate astea nu-l consolează pe tiran, care crede probabil că filozoful își bate joc de el. (Noi înșine, cititorii dintotdeauna ai dialogurilor lui Platon, avem mari dificultăți să înțelegem paradoxul unui mare scriitor care pare să-și devalorizeze propriile scrieri, sugerînd că ele nu conțin și nici nu pot conține „chestiunile cele mai importante și mai mărețe”.) Relațiile dintre cei doi se rup și Platon riscă chiar să fie ucis de partizanii lui Dionysios, dar, pînă la urmă, regele, care nu-i totuși un monstru, îi dă aprobarea să părăsească Sicilia. Apoi regatul va fi cuprins de războaie civile îndelungate care vor distruge puterea și viața lui Dionysios și în care se implică (împotriva sfatului lui Platon) și Dion, care va pieri și el în curînd.
Iluziile s-au destrămat. Unirea dintre putere și filozofie s-a dovedit încă o dată imposibilă. Platon (și noi împreună cu el) a aflat însă ceva important, deși n-a descoperit și „regimul cel mai bun”, care poate că nici măcar nu există. În schimb, el și noi după el am aflat care este regimul cel mai rău, sau poate unul foarte aproape de abis: nu e pur și simplu domnia unui tiran, sau dictator, sau autocrat care nu vrea decît puterea temporală asupra oamenilor, așa cum fusese primul Dionysios, cel Bătrîn. Regimul cel mai rău este, poate, cel al tiranului nefilozof, dar care, imprudent, obsedat de glorie și frustrat, se pretinde filozof. El ambiționează pe nemeritate să fie tratat drept filozof, chiar cel mai mare dintre filozofi; a lui este domnia celui ahtiat să impună filozofia lui pripită și simplistă – o umbră și o degenerare a celei adevărate – drept regulă de viață și de gîndire umanității întregi. Unirea dintre puterea politică și filozofia autentică rămîne probabil de domeniul utopiei; în schimb, unirea dintre puterea politică și pseudo-filozofie este reală și nu chiar o raritate: am întîlnit-o nu numai pe vremea lui Platon și Dionysios. Ea este responsabilă de unele dintre cele mai mari catastrofe cu putință din ultimele două secole. (Am văzut-o la Lenin și la Stalin, la Alfred Rosenberg și la Dughin, la Thiel sau la Bannon, mai recent.) Ce-i drept, astăzi îi punem un nume precis acestei pseudo-filozofii asociate cu politicul: ideologie.
