În ultimul timp, președintele Nicușor Dan și-a supărat considerabil susținătorii și, în general, o parte însemnată a electoratului „reformist”, adoptînd o agendă tot mai apropiată de PSD și chiar de AUR. După ce nu l-a susținut pe premier în circumstanțele moțiunii de cenzură PSD-AUR și a lăsat să se înțeleagă că nu e foarte deranjat de ideea reluării coaliției PSD-PNL-USR-UDMR, dar fără Ilie Bolojan (planul PSD, între timp deraiat), săptămîna trecută președintele a enervat mult adoptînd o viziune AUR (sau MAGA) soft în discursul său, cu ocazia Zilei Europei de pe 9 mai. Mediul online a explodat de recriminările „bulei reformiste” privitoare la această viziune declarat „pro-occidentală”, dar nu și „pro-europeană”, care a preluat succint criticile administrației Trump la adresa Uniunii Europene – ceea ce mă scutește de a le rezuma aici. Destul e de spus că poziția ideologică și politică a președintelui, după aproape un an de mandat, lasă puțin loc de îndoială: pe de o parte, președintele înclină spre un suveranism moderat în politica externă și europeană, cu reverberații în politica internă prin favorizarea aproape pe față a PSD-ului împotriva USR și PNL și a premierului Bolojan. Pe de altă parte, președintele susține repetat și tăios că nu va accepta un guvern cu AUR în componența sa.
Că această agendă, urmărită consecvent de președinte, supără, indignează sau sperie o parte a societății – mai ales aceea care l-a susținut activ în perioada campaniei electorale – e și evident, și firesc. Întrebarea care se pune acum nu este însă dacă agenda președintelui e pe placul unora sau nu, ci dacă ea este utilă sau valoroasă pentru mersul lucrurilor în general în România.
Încercînd să dăm un răspuns – desigur, provizoriu –, să notăm că agenda respectivă conține o contradicție internă fundamentală: deși refuză partidului AUR (al doilea ca număr de locuri din Parlament) participarea la un nou guvern, președintele totuși adoptă unele dintre criticile AUR și MAGA la adresa UE. Mai mult, subliniind în discursul său de 9 mai că meritele UE pentru România au inclus în mod special susținerea simbolurilor identitare (de la restaurări de biserici și mănăstiri pînă la lucrări la Sarmizegetusa), dl Dan tinde să-i curteze pe suveraniști și pe naționaliști, votanți fie ai AUR, fie ai PSD. Opoziția îndîrjită de acum cîteva luni față de „legea Vexler” nu poate fi interpretată decît ca o „ocheadă” la adresa extremiștilor neolegionari ai lui Călin Georgescu sau a susținătorilor lui George Simion. Iar absența menționării în același discurs de 9 mai a presiunilor europene constante pentru Justiție și statul de drept în România (vezi MCV-ul de acum cîțiva ani) se aliniază destul de bine cu refuzul de a da satisfacție „partidei europene” în chestiunea numirii procurorilor marilor parchete.
Înțelegem că președintele ar vrea să elimine marile falii sociale și războaiele culturale din România, dar contradicția despre care vorbeam are toate șansele să facă planul să eșueze, mărind faliile sau chiar creînd unele noi. Suveraniștii nu vor fi mulțumiți decît parțial cu varianta soft oferită de președinte. La urma urmelor, au variantele hard ale AUR sau SOS. De asemenea, administrația americană va rămîne circumspectă față de România. Gestul de a participa la Consiliul pentru Pace al lui Trump sau de a permite zborurile militare de pe bazele românești în contextul războiului din Orientul Mijlociu sînt probabil apreciate, dar se va cere mai mult. Iar România nu poate lua în UE locul Ungariei lui Orbán, simultan pro-Putin și pro-Trump, acum cînd Orbán este istorie. Nu văd nici un guvern român fără AUR care să blocheze mecanismele UE, așa cum o făcea Ungaria. În consecință, oamenii lui Trump, suveraniștii, naționaliștii, putiniștii etc. vor rămîne nemulțumiți, cît timp ai lor rămîn excluși de la guvernare. Vor cere mai mult și vor avea mereu exemple mai puternice – interne și externe. Au și dreptate în felul lor: de ce să alegi copia palidă, atunci cînd ai sau ai putea avea originalul?
Pe de altă parte, electoratul reformist și societatea civilă în general, cît și prietenii lor europeni, care l-au promovat și l-au votat pe Nicușor Dan, au toate motivele să se simtă trădați. (Adrian Papahagi a publicat duminică pe FB un foarte elocvent text care face manifest acest sentiment al trădării.) Iar trădarea, mai mult decît alte gesturi, declanșează frustrare masivă și furie. Chiar dacă Nicușor Dan va cîștiga ceva susținere (puțină oricum) în partea suveranistă, va pierde masiv în partea liberală și pro-europeană, care nu-l va ierta, chiar și fără AUR în guvern. Dar trădarea va fi notată și de partea cealaltă: un președinte care a părut că-și abandonează premierul la greu nu va fi considerat de nimeni niciodată un partener de încredere. Oricît de multe compromisuri va face președintele, orice aliat de conjunctură își va aminti mereu vorbele nemuritoare ale lui Farfuridi: „Iubesc trădarea, dar îi urăsc pe trădători”.
Poate că președintele dorește să „vaccineze” societatea românească cu „microbul” suveranismului sub o formă atenuată, spre a o feri de o formă severă. Își sacrifică astfel buna reputație și prestigiul personal, riscă faptul ca „numele său să fie inadecvare”, cum bine a scris Mihai Maci în revista 22. Scopul ar fi însănătoșirea societății. Mă tem însă că organismul social nu funcționează precum organismul individual: ceea ce „injecția suveranistă” în doze modeste va reuși – dacă acesta e planul – va fi, probabil, nu să elimine boala, ci s-o „normalizeze”, reducîndu-i societății reacțiile de apărare, respectiv refuzurile, indignările, protestele: va face acceptabile pentru grosul societății doze mereu mai mari de anti-europenism și anti-liberalism, de șovinism, de nostalgii național-comuniste și legionare, de conspiraționism și antisemitism. Deja există destui care fac eforturi de a explica gestul președintelui, edulcorîndu-i semnificația. Simptomele obișnuinței au apărut deja. Încet-încet, ceea ce scandalizează azi, mîine va fi rutină. Exemple istorice numeroase sugerează că remediul președintelui – dacă despre asta este vorba – nu elimină, ci agravează boala extremismului, făcînd-o să metastazeze în tot corpul social. Vaccinarea societății cu un rău „atenuat” nu-i face pe majoritatea oamenilor imuni, ci insensibili.
Diavolul, s-a spus, se ascunde în detalii. Să adăugăm că tot el arareori vine în toată dimensiunea lui deodată; dimpotrivă, iubește insinuarea treptată, în doze mici, chiar amestecate cu ceva bine. Aliații lui sînt uzura, rutina și plictisul. Dar la capătul drumului, dacă nu știm să ne oprim la timp, ne așteaptă, neînduplecat, infernul.
Credit foto Nicuşor Dan: Wikimedia Commons
