La ce bun inutilul?

Cineva, un filolog clasic, a dat recent un răspuns interesant: a susținut să latina, greaca veche ar trebui învățate, pur și simplu, pentru că sînt grele

S-au întrebat unii părinți: copilul meu nu dorește să devină om de știință (matematician, fizician, chimist), nici inginer, nici măcar sociolog; de ce ar trebui să studieze în liceu algebra sau analiza matematică? Alți părinți (sau poate aceiași) s-au întrebat: de ce ar trebui să studieze copilul meu latina – o limbă moartă – cînd există atîtea cunoștințe mai utile care așteaptă să fie învățate și ajung să fie neglijate din cauza unui orar prea încărcat? Asemenea întrebări, sigur justificate, au primit în general răspunsuri mai ales din sfera utilității practice sau formative: de exemplu, s-a spus că matematica este de folos chiar celor care n-o vor practica apoi niciodată pentru că formează și dezvoltă gîndirea logică. Același lucru și despre latină, în cazul căreia s-au adăugat și considerentele „naționale”. Se poate însă răspunde că și șahul, sudoku sau unele jocuri pe calculator ar putea avea un efect formativ similar și sînt mai distractive. Alții au invocat necesara cultură științifică, pentru umaniști, respectiv necesara cultură umanistă pentru „realiști”, spre a asigura o mutuală comprehensiune între oameni și a diminua faliile culturale. Argumentul pare bun, dar e, în realitate, forțat: nu-i clar ce plusvaloare culturală va căpăta tînărul dacă va putea să rezolve integrale sau ecuații trigonometrice timp de unul-doi ani, pînă la Bac, după care le va uita repede, dacă nu se va ocupa cu matematica în continuare. Ceva similar și pentru latină: cu ce lucru util și important va fi cultura mea în deficit dacă voi ignora sau voi uita conjugarea medio-pasivă, verbele semideponente și consecutio temporum? Cineva, un filolog clasic, a dat recent un răspuns interesant: a susținut să latina, greaca veche (dar s-ar putea spune ceva similar și despre matematică) ar trebui învățate, pur și simplu, pentru că sînt grele. Or, în viață, susține filologul (Ștefan Colceriu), trebuie făcute și lucruri grele de către oameni care, precum contemporanii noștri, s-au dezobișnuit de efort prelungit și care nu mai acceptă decît ceea ce vine ușor și cu o gratificație rapidă. Așadar tot valoare formativă, de data asta însă a voinței, nu a gîndirii. Dar, din nou, s-ar putea spune că și chimia e grea, și filozofia, și logica și, de fapt, și franceza și, pînă la urmă, aproape orice materie.

Nu contest deloc valoarea formativă în toate sensurile a materiilor „grele”, nici a acelora cu anvergură „logică”. Nici măcar valoarea lor (sau a unora dintre ele) culturală sau (în cazul latinei pentru școlarii români) „patriotică”. Însă observ că pentru omul clasic asemenea utilități marginale, asociabile cu utilul, ar fi părut insuficiente și aproape insultătoare. Pe atunci, a învăța anumite discipline mai era condiția necesară pentru a deveni un om autentic liber. „Dacă este adevărat“, spunea Aristotel, „că oamenii au filozofat pentru a scăpa de ignoranță, este clar că tocmai pentru a ști au luat urma cunoașterii, și nu de dragul vreunui folos practic...“ [Prin „filozofie” Aristotel înțelege aici cam ceea ce noi înțelegem azi prin știința pură.] „Se vede așadar că noi nu o căutăm (cunoașterea) pentru vreun folos străin, ci, așa cum declarăm liber omul care ascultă de sine și de un altul, tot așa și pe aceasta o declarăm ca fiind singura liberă dintre științe. Căci ea singură ține de sine însăși...“ Apoi, după ce compară această știință/filozofie pură cu științele aplicate, conchide: „Toate științele [practice] sînt mai necesare decît ea; mai bună însă nu-i nici una” (Metafizica, I, 982b-983a).

Răspunzînd întrebării la ce-mi vor folosi integralele, consecutio temporum sau alte materii de acest tip, răspunsul omului clasic ar fi fost (și asta s-ar fi întîmplat poate chiar cu cîteva decenii în urmă) că, fără a nega și a neglija utilitățile marginale, practice și formative, asemenea materii trebuie studiate mai întîi și mai întîi de dragul lor înseși, adică de dragul frumuseții dezinteresate, nu al utilității. Așa cum privim admirativ o pictură sau ascultăm cu bucurie o bucată muzicală în primul rînd pentru că sînt frumoase, tot așa învățăm cu bucurie anumite lucruri abstracte nu fiindcă ar fi utile, ci tocmai în măsura în care nu sînt utile. Le studiem și le prețuim, întîi de toate, fiindcă sînt „frumoase”, ceea ce înseamnă și „libere” de orice utilitate practică, trimițînd în mod dezinteresat numai la bucuria cunoașterii în sine, așa cum contemplarea unei capodopere de artă sau de literatură trimite la frumusețea ei și la nimic altceva. Apoi urmează desigur și rezultatele ce decurg din ele, asociate formării gîndirii, voinței, sentimentului, cît și diverse foloase practice, inclusiv întărirea voinței și sporirea acuității inteligenței.

Dar bineînțeles că marea majoritate a oamenilor de azi ar privi nedumeriți o asemenea explicație. Cînd ei pun întrebarea „La ce bun cutare materie?” e evident că deja au pierdut bucuria dezinteresată de a ști ca atare, așa cum cineva care ar întreba „La ce bun să ascult muzică?” ar da de înțeles că e opac la bucuria fără finalitate practică ce poate rezulta din ascultarea unei capodopere muzicale.

Mergînd un pas mai departe, să reamintim că, pentru omul clasic, frumosul, binele și adevărul, deși rămîn distincte, au totuși, „la capătul de sus”, un punct comun. Omul care se bucură de frumusețea unei teorii fizice exprimate matematic (precum teoria relativității) are, totodată, sentimentul că are acces la un bine suprem și că înțelege ceva dintr-un adevăr ascuns al Creației, deoarece în mintea lui omenească răsună pentru un moment notele eterne ale Simfoniei universale. Dar cine ar mai da astăzi o astfel de explicație nu numai celui care întreabă „Și ce dacă nu știu calcul integral sau regimul prepozițiilor latinești?”, dar și autorităților care alcătuiesc programele școlare, ori părinților și, desigur, chiar majorității profesorilor înșiși? Iar dacă totuși ar da-o, așa cum o fac eu aici, n-ar stîrni el pretutindeni perplexitate și sarcasm?

Share


Fantezii

Fantezii