„Poeta nascitur, orator fit” („poet te naști, orator te faci“). Dictonul latin parcă a fost creat expres pentru român – cu mici, neînsemnate corecții, desigur. Mai întîi, știe toată lumea că „românul e născut poet”. Asupra acestei realități nici nu mai trebuie discutat. Ea are evidența Munților Carpați, cu celebrele tuneluri dacice cu tot. Unde mai putem interveni cu nuanțări, totuși, este în cazul a ceea ce românul „se face” sau „devine” – desigur, prin competențele sale ieșite din comun. La romani era unilateral – „orator”. La noi, o înțelegere comprehensivă ar putea adăuga și multe alte profesiuni asociate, dar esențială este una.
De exemplu, românul universal se face nu orator, ci comentator – pe rețele, bineînțeles. Nu cred că e nevoie să desfășurăm multe argumente pentru a arăta că oficiul de comentator pe Facebook este pentru român precum oratoria pentru roman, apa pentru pește și pămîntul pentru cîrtiță. Elementul lui predilect. Acolo el se exprimă și își desfășoară știința universală. În ce anume? Pardon, ce întrebare nelalocul ei! A impune o limitare, o delimitare, o rezervă în ceea ce privește cîmpul acesteia este nepotrivit. Așa cum, după spusa lui Cicero, oratorul valoros putea vorbi despre orice subiect în mod competent și expresiv, reușind să impună convingerea chiar în mai mare măsură decît o putea face specialistul în domeniu, la fel procedează acum și românul universal pe Facebook. Cu observația că el chiar este competent în tot și, desigur, e mult mai bun decît prezumtivii specialiști și mai ales decît cei de la putere, meniți, spre nenorocirea noastră, să ne conducă prin această „vale a plîngerii” care se numește România de azi.
Știe, de exemplu, economie. Poate să arate imediat nu numai ce-i cu deficitele, cu impozitele, cu „relansarea”. Are soluții: evidente, simple, atîta doar că – bizar – nimeni nu le folosește, se pare. Se pricepe, de asemenea, la chestiunile de energie. Știe nu numai de ce costă atît de mult curentul, ci și ce trebuie făcut pentru a remedia situația. Din nou, totul e clar. La fel și cu finanțele, cu ANAF-ul, cu gap-ul de colectare. Dar priceperile lui merg mult mai departe: se pricepe la „servicii” și e gata să-l consilieze pe președinte asupra a ceea ce ar trebui să facă. Am să sar peste ilustrarea unor domenii mai puțin semnificative precum piscicultura sau apărarea contra dronelor rusești. Oricum, unde, cînd și în ce fel ar trebui doborîte dronele rusești zburătăcind pe la noi este pentru el clar de tot. Să fi fost el în locul incompetenților ălora de militari, ar fi văzut rușii pe dracul! Vreau să sublinez că știința românului universal este de nedepășit și de neînlocuit în medicină, în cultură și, mai mult și mai mult, în educație. De exemplu, dacă pe vremea COVID-ului știa de ce nu e bine ce face Guvernul, acum are soluția magică pentru construirea de spitale sau ameliorarea serviciilor ATI.
Dar, cum spuneam, în materie de educație e chiar de neînlocuit. Nu mai înșir dovezile pentru seriozitatea și precizia analizelor sale, dar vă asigur că, de exemplu, este singurul care are cheia eradicării complete a analfabetismului funcțional, și asta nu numai la nivelul elevilor de gimnaziu, dar și la acela al politicienilor cu doctorate (eventual plagiate). Dacă l-ar pune pe el ministru al Educației, ar fi mai bine? El e modest, el numai oferă soluții, nu-i factor de decizie. E „societate civilă”.
Persistă, desigur, și unele mici probleme în ceea ce-l privește, care nu trebuie totuși să întunece admirația nețărmurită pe care i-o datorăm: una este că nu prea înțelegi pe ce își bazează competența sa universală: n-are totuși douăzeci de diplome și nici zece doctorate. Nici n-a practicat o mulțime de profesii. Explică, în schimb, că „gîndește cu capul lui”, dar oare să fie destul? Unii răuvoitori susțin că cel care pretinde că se pricepe la toate nu se pricepe la nimic. Desigur, nu-i cazul românului universal cel născut poet, dar totuși, sîntem puțin îngrijorați, și nu în privința poeziei.
O a doua problemă este că „român universal” se declină la plural. Are deci mulți compatrioți și toți egal de supercompetenți. Or, în mod bizar, nu numai că de regulă nu sînt de acord între ei, dar se cam contrazic, asta ca să folosim un eufemism. (În fapt, să recunoaștem: nu o dată se înjură cu sîrg între ei.) Și atunci pe care dintre universalități s-o credem și s-o urmăm?
Toate aceste dificultăți conduc, pesemne, la cea de-a treia problemă, ce-i drept, una minoră: în raport cu potopul de competențe variate care se revarsă neconenit asupra noastră din toate părțile, s-ar părea că țara ar trebui să-și pregătească intrarea în Paradis. Și totuși, să recunoaștem că nu-i cazul, ba chiar că situațiunea e cam albastră. Este ciudat. Ba este de-a dreptul de neînțeles. Sau poate că tot „românul universal” ar avea și pentru asta explicația decisivă?
