Bucureștiul din Patagonia

„Românul Popper, inginer și aventurier, a sosit pe țărmurile noastre cu ambiția de a deschide drumuri acolo unde geografia părea să sfideze omul”, consemna jurnalul argentinian La Nación în 1885, atunci cînd Julius, evreu bucureștean, cu studii la Paris, își începea cariera de explorator al tărîmurilor celor mai îndepărtate ale continentului sud-american. Educația sa temeinică și caracterul întreprinzător au convins rapid autoritățile argentiniene să îl susțină în organizarea unei expediții în Țara de Foc, tărîm puțin cunoscut, dar unde se găsise aur în Rio Grande. Exploatările erau deschise de căutători care își făceau propria lege, cel mai adesea violent, în contextul în care administrația argentiniană nu se extinsese suficient către sud și nu deținea logistica necesară impunerii ordinii.

La doar un an de la sosirea sa, în 1886, Popper organizează prima expediție majoră în Țara de Foc. Echipa sa, formată din oameni de diferite naționalități, pornește din Punta Arenas spre est. Ajuns în vastele și neexploratele tărîmuri bătute de aprige vînturi sudice, Popper întocmește hărți și atribuie toponime animat de un patriotism ce sfida distanțele. Așa apar Punta Sinaia, Rio Rosetti, Monte Lahovary și Sierra Carmen Sylva. Gestul nu era doar un capriciu patriotard. Popper încerca, prin aceste toponimii, să lege simbolic România de noile teritorii explorate. Astfel au apărut pe harta Țării de Foc nume ca Ureche, Popper, București, repere românești transplantate în sudul extrem al Americii.

Țara de Foc era la sfîrșitul secolului al XIX-lea un El Dorado caracterizat de anarhie, unde Popper a demonstrat eficacitate bazată pe o organizare strictă, de factură militară: a impus reguli ferme și pedepse pe măsură, a introdus purtarea de uniforme pentru subordonații săi, pentru a-i distinge de bandiți și aventurieri, ba chiar a bătut monedă proprie, inscripționată Popper. „Expediția sa funcționa ca o mică armată, în care disciplina era literă de lege”, relata în epocă La Ilustración Argentina. Pentru a eficientiza comunicarea între avanposturile sale, Popper a tipărit chiar și timbre inscripționate cu monograma „P”, probabil de la numele său. În întinderile vitrege ale Țării de Foc, departe de orice autoritate, Popper devine un conchistador a cărui disciplină de fier impune cu duritate propria ordine. Intră în conflict cu populațiile indigene selk’nam, pe care presa vremii le numea „oná”. „Popper și oamenii lui i-au alungat pe indieni din văile aurifere, uneori cu arma în mînă”, consemnează La Nación. În ciuda educației sale, Popper nu a putut sau nu a știut să folosească alte metode decît cele perfectate de marile imperii europene, de-a lungul secolelor de colonizare brutală a celorlalte continente.

Deși foarte departe de țară, el nu a uitat niciodată România. „În conversațiile sale, Popper vorbea cu mîndrie despre București și despre suveranii României, pe care îi evoca drept modele de modernizare”, notează Revista de Buenos Aires. Exploratorul înființează mici așezări miniere sezoniere, pe care le botează cu nume familiare pentru el și mult mai greu de reținut și pronunțat pentru restul membrilor detașamentelor sale. Astfel apare București, un campamento unde oamenii lui Popper țineau proviziile și muniția, depozitau și spălau aurul, organizau expedițiile. Dar existența modestului București patagonez nu avea să dureze, căci, în 1893, Julius Popper moare la Buenos Aires, în condiții misterioase, la doar 35 de ani, fără a fi bolnav sau suferind. Omul care îngenunchease cu arma în mînă populația indigenă ori răufăcătorii, omul pe care vînturile năprasnice ale acelor îndepărtate și neospitaliere pămînturi nu-l doborîseră se stinge fără temei. Ziarele relatează vestea cu uimire: „A murit subit inginerul Popper, omul care a dus civilizația pînă în cel mai îndepărtat țărm”.

Moartea sa prematură alimentează în epocă numeroase speculații, pornind de la otrăvire provocată de intrigi politice și pînă la un banal accident (neconsemnat însă de vreun raport al poliției). Însă un lucru este cert. Un om cu educația lui Popper, dublată de o disciplină de fier și cruzime, atunci cînd situația o impunea, care bătea monedă de aur cu numele său și emitea timbre, nu putea să nu deranjeze o putere politică lipsită de capacitatea militară necesară purtării unor bătălii chiar pe terenurile descoperite de el însuși. O confruntare directă cu detașamentele sale bine organizate și care, cu aurul exploatat, puteau dobîndi o înzestrare militară excelentă, pe lîngă recrutarea de mercenari, ar fi avut, în cel mai bun caz, un rezultat incert. De altfel, alarmat de independența afișată de exploratorul român, Guvernul argentinian trimite o mică misiune militară pentru a confirma zvonurile care circulau deja. Ofițerul responsabil avea să consemneze adevărul rumorilor, adăugînd că Popper era de părere că autoritatea guvernamentală era atît de departe încît numai el putea impune civilizația, cu forța. La finalul raportului, ofițerul adăuga că doar trimiterea unui corp militar regulat și bine înzestrat în Țara de Foc ar fi putut restabili legile de la Buenos Aires. Este foarte probabil ca Guvernul să fi socotit mai ieftină și mai sigură asasinarea unui străin decît un război purtat împotriva propriilor oameni.

În ciuda destinului său trist și a vitejiilor sale de factură colonială, Popper rămîne patriotul român care, explorînd ținuturi virgine, le dă numele locurilor sale dragi sau ale personalităților culturale și politice din patrie. Nici București, nici altele nu au fost păstrate într-o țară de limbă spaniolă, cu excepția unuia singur, anume Punta Popper, unde se află și o rezervație naturală omonimă, amintind de legătura unei țări îndepărtate, România, cu un teritoriu aflat dincolo de limitele geografice ale epocii, legătură imposibilă fără curajul și calitățile incontestabile ale unui personaj lucid, dar exaltat și contradictoriu, capabil de gesturi de noblețe, dar și de brutalitate colonială. Istoricul argentinian Boleslao Lewin consemna în 1974 că „el patriota rumano Popper baptizó con nombres de su país de origen muchos lugares de Tierra del Fuego”. În mod ironic, o trupă pop chiliană îi poartă numele.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Credit foto: Wikimedia Commons