Celor care au îndrăznit

Cînd ai mei au depus o sumă relativ mică la Caritas, în toamna lui ’93, plățile către oameni se apropiau de final, dar noi nu bănuiam. Jocul piramidal înființat cu un an mai devreme la Brașov și mutat la Cluj sporea de opt ori depunerile făcute, în trei luni. Românii nu prea se întrebau atunci care e mecanismul, credeau într-un fel de investiții miraculoase, de care să putem beneficia cu toții. Clujenii, cel puțin, se îmbogățiseră binișor – aveam să constat cînd am intrat la facultate, cîțiva ani mai tîrziu, că își cumpăraseră de toate, apartamente și case. Unii aveau chiar și imprimantă și copiator acasă, pe lîngă calculatoare de ultimă generație, lucru de neimaginat în acei ani. Cum să tragi la xerox la tine acasă?! „Nu mai aveam ce face cu banii”, mi-a mărturisit o colegă clujeancă. Cum prudența este trăsătura definitorie a familiei mele, am așteptat pînă am pierdut tot ce-am depus. În august ’94, Caritas a dat faliment în mod oficial, lăsînd în urmă sute de mii de păgubiți. Unii dintre ei au vîndut tot ce aveau pentru a intra în schemă – am și acum în minte sacoșele cu bani cărate spre sediul din Cluj –, iar procesele cu Caritas, una dintre „țepele tranziției”, au continuat vreme îndelungată.

Mi-am amintit de această aventură perdantă vizitînd expoziția Țara din care venim. Primii 35 de ani, găzduită de stabilimentul creativ La Mița Biciclista. Lunga călătorie prin ea a fost o împrospătare a memoriei și o ocazie de reflecție, o îmbinare a istoriei – cu momentele ei de entuziasm, speranță, dezamăgire și solidaritate – cu poveștile noastre. Istoria mea personală în libertate a început la 10 ani și jumătate, cu acel „Am învins!” din Studioul 4 al Televiziunii Române și cu vacanța de iarnă cea mai lungă. Au urmat anii ’90, haotici pe plan politic și social, cu afaceri care apăreau peste noapte pentru că orice se putea aduce și vinde atunci în România. Ne amintim cu toții de „Un pic mai bine pentru dumneavoastră”, cu care ne tenta GEPA Electro-Center, și de consignațiile de la fiecare scară de bloc. Și, mai ales, de ritmul accelerat în care s-a devalorizat leul – existau de toate, dar nu mai aveai cu ce le cumpăra.

Tot atunci însă Lucian Pintilie ajunge la Cannes cu Balanța. În ianuarie 1993 apare Dilema. În vara lui ’94 petrecem cu toții nopți albe cu fotbal urmărind tricolorii în SUA. Michael Jackson vine de două ori în România. PRO TV ne aduce „visul american”: prezentatorii de știri sînt transformați în vedete, urmărim cu nesaț seriale reprezentative pentru cultura americană, cu poante pe care nu le înțelegem, sărbătorim Halloween și Valentine’s Day. La TVR se naște emisiunea de divertisment Școala vedetelor, pentru care se dădeau probe în toată țara, și nu era liceean care să nu-și dorească să fie acolo. Ideea nu era neapărat nouă, se mai făcuse și există încă în televiziune, dar acela a fost începutul nostru și a format mulți dintre artiștii de astăzi.

România intră în NATO și în UE, Herta Müller cîștigă Premiul Nobel pentru Literatură în 2009, iar în presa de la noi apare Decît o Revistă și, odată cu ea, intră în scenă (fără să mai plece vreodată) jurnalismul narativ – poveștile adevărate, la granița dintre ziaristică și literatură. Anii următori sînt agitați, este perioada protestelor, ca formă de manifestare a nemulțumirii în fața corupției și a ineficienței clasei politice. Facebook este folosit masiv și la noi din 2009, iar rețelele sociale devin o unealtă de mobilizare și de solidaritate.

În decembrie 2004 am stat ore în șir în Gara de Nord, într-un frig strașnic, să votez la prezidențiale. Era singurul loc unde puteam s-o facem și noi, cei fără domiciliul în București ori viză de flotant. Am pus ștampila la ora 21,52, cu speranță și cu o oarecare naivitate. Din 2008 am lucrat, vreme de 11 ani, numai la emisiuni politice în TVR. Ajunseserăm, eu și colegele mele, să recunoaștem ce politician vorbește fără să ne uităm la monitoare. Nu am ratat nici o declarație dintre cele care au hotărît destinul acestei țări. Ba mai mult, puteam să le citez cu precizie. Tot de atunci am prins toate rîndurile de alegeri. Am aflat atîtea informații de culise că ar fi ieșit o carte bună și aproape neverosimilă. După emisiuni, mă duceam direct în Piața Victoriei, la proteste. Și pe 10 august 2018 am fost acolo, pentru mine și pentru verii mei plecați de prea mulți ani în căutarea unui trai normal. Știm deja că ziua nu s-a încheiat bine. În tot acest timp, m-am simțit în inima evenimentelor – la 25 de ani nu te afectează frigul din gară, iar cînd afli primul rezultatele la niște alegeri ori se face o declarație de importanță națională la emisiunea la care lucrezi ți se pare că ți-ai ales bine meseria și că ai un scop în viață. La vîrsta de mijloc, atîția ani mai tîrziu, mi-am pierdut în mod sigur naivitatea și nu mai sper decît foarte rar. Prea mult „direct” m-a uzat. N-am mai scris cartea despre lumea politică și nu mai recunosc nici un parlamentar după voce. Am „buletin de București”, dar am rămas o provincială.

Mi-a fost ușor să rememorez momentele cuprinse în expoziția Țara din care venim, dedicată tuturor celor care au îndrăznit, pentru că le-am trăit la vîrste la care nu mai eram un copil. În nici unul dintre ele nu „eram fericiți și nu știam”, cum spune o detestabilă zicală din pandemie, în nici unul nu ne-a fost ușor. Dar au existat clipe care ar putea aduce cu fericirea. Cînd ascultai un album piratat al trupei preferate, pe o casetă cumpărată de la buticul din colț. Cînd România a bătut Argentina la fotbal. Cînd mergeai la niște prieteni, în căminele din Observator, care aveau Internet în cameră. Cînd ai văzut Ateneul pentru prima dată și era exact ca-n cărțile poștale. La primul „4, 3, 2, 1... ești!”. Cînd ai fugit spre casă cu prima Dilema în care ai scris.

Curatoriată de Andreea Apostu și Edmond Niculușcă, creată în colaborare cu Attila Kim (design expozițional) și Velica Panduru (scenografie) și cu intervenții artistice semnate de Dan Perjovschi, expoziția mai poate fi vizitată pînă pe 26 ianuarie 2025. Nu știu dacă noi, ca popor, „Am învins!”, cum se striga entuziast în Studioul 4 acum exact 35 de ani, dar măcar am îndrăznit, din cînd în cînd.