„La un moment dat, de jur împrejurul arhitecturii”

Relațiile pe care le avem cu cărțile se aseamănă cu cele pe care le întreținem cu oamenii. Ele încep uneori cu o surpriză care se transformă în admirație, alteori în dezamăgire. Unele au coperta atractivă și conținutul banal, iar altele, deși rupte și mucegăite, exercită o atracție inefabilă. Pe unele cărți le cumpărăm știind că nu le vom citi niciodată, iar altele ne parvin în moduri neașteptate.

Așa a ajuns la mine cartea despre care vreau să vă vorbesc astăzi. Într-o zi, am găsit pe birou un plic maro, cu o dedicație incitantă: „Domnului arhitect Lorin Niculae, cu toată simpatia iscată de articolele sale «dilematice» și nu numai. Mihai Pienescu”. Pe Mihai Pienescu îl cunoșteam după articolele sale pe care le citisem în revista Arhitext, al cărei cofondator este.

În interiorul plicului am găsit o carte cu coperți galbene și grafică bună, pe care am început imediat să o citesc pentru a rezolva enigma dedicației. Foarte curînd mi-am dat seama că țin în mînă o carte care, în opinia mea, trebuie citită de toți cei care apreciază arhitectura și îi înțeleg dilemele, căci ea se adresează, cred eu, în egală măsură unui public avid de cultură, dar și studenților care pot să-și completeze cultura de specialitate citind tabletele cuprinse în volum și studiind referințele bogate conținute. Acribia acestora mi s-a părut un atu al articolelor scrise și o invitație pentru studenți și pentru tinerii arhitecți să studieze mai în amănunt acele obiecte de arhitectură adesea singulare care sînt descrise printr-o referință foarte scurtă, dar care, de fapt, reprezintă decantarea unei viziuni cu privire la arhitectură a autorului și, pornind de la ea, fiecare dintre ei poate să-și creeze propria sa viziune.

După un timp, am primit vizita unui domn distins, între două vîrste, care s-a prezentat, zîmbind, Mihai Pienescu, iar atitudinea lui, fizionomia și vestimentația erau întocmai cărții pe care o citisem cu plăcere în ultimele săptămîni și cu care rezonasem, ceea ce explica dedicația. M-am bucurat foarte mult să-mi pot exprima direct aprecierea sinceră și, ulterior, să enunț cîteva idei despre carte la lansarea acesteia, pe care le expun în cele ce urmează.

Citind această carte foarte frumoasă, am avut o vie plăcere și aș spune doar trei lucruri care pe mine m-au impresionat, între altele. În primul rînd, este o carte scrisă cu inteligență. O inteligență care adesea este sarcastică, este o inteligență plină de umor și autoironie, este o inteligență care conectează foarte multe aspecte ale arhitecturii, nu doar în contextul strict al arhitecturii ca artă, ci într-un context mai larg al arhitecturii ca, să-i spunem, epitomizarea întregii societăți sau a unui întreg timp în care ea se manifestă, punînd chiar în contact diferiți timpi ai arhitecturii și mergînd pînă la punerea în paralel și trăgînd niște concluzii foarte interesante cu privire la fenomene arhitecturale distanțate foarte mult și în timp, și în spațiu. Această capacitate a autorului de a crea lianți și de a sesiza legături fundamentale în acest context amplu al arhitecturii ca parte a vieții sau a istoriei umanității vorbește despre o raportare la profesie în cîmpul culturii universale și poate servi ca exemplu de înțelegere tuturor celor care au un dialog cu știința și arta de a construi.

Autorul ne poartă într-un periplu cultural de o amplitudine deosebită, atent decantată și care își extrage propriile concluzii. Într-o singură frază cu structură complexă, care deschide multe paranteze și excursuri, Mihai Pienescu reușește să încapsuleze uneori și două mii de ani de arhitectură. Instrumentul heteroglossiei, pe care îl manevrează într-o manieră desăvîrșită, în tradiția lui Bahtin, Joyce și Lowry, îi permite autorului să străbată, în aceeași unitate sintactică, tot mapamondul și toată istoria arhitecturii, iar asta mi-a făcut foarte mare plăcere pentru că, încă o dată, capacitatea de sinteză culturală reprezintă poate cel mai important cadou pe care un autor poate să ți-l facă, purtîndu-te mai departe decît acolo unde erai înainte de a citi.

Și cu asta ajung poate la al treilea aspect asupra căruia aș vrea să mă opresc aici, anume generozitatea cărții. Prin ea, autorul ne pune dinainte ceea ce el a reușit să trăiască, ce a reușit să sintetizeze, ce a reușit să creeze, iar meditațiile sale stoice sînt fundamentate pe o adîncă nu doar cunoaștere, ci înțelegere a modului în care arhitectura trăiește și se manifestă în această lume într-o permanentă schimbare. Capacitatea sa de a oferi celorlalți ceea ce a cîștigat sau ceea ce a agonisit de-a lungul timpului construiește o carte ca un cufăr plin de bogăție culturală, oferit cu foarte mare generozitate de către un autor care ridică întrebări fundamentale cu privire la arhitectură și nu doar la arhitectură, ci și la viață însăși, din care arhitectura este parte. Căci arhitectura nu dă seama doar de cărămizi și mortar, de rapoarte și proporții, de frumos și estetic, ci și despre iubire, prietenie, sublim, aspirație, neliniște, teamă și speranță.

În ceea ce ne privește pe mine și pe Mihai Pienescu, pot spune că, arhitecți fiind amîndoi, ne-am citit și așa am devenit prieteni.