Nu pot azi

Sînt multe situațiile în care am vrea să zicem „nu” și ajunge să fie „da”.

Sînt multe situațiile în care am vrea să zicem „nu” și ajunge să fie „da”. Reuniuni la care nu am dori să participăm, locuri unde nu vrem să mergem, evenimente nereprezentative pentru noi. Solicitări pe care am prefera să nu le onorăm, pentru că ar însemna efort, energie, timp tăiat din cel care, altfel, ar fi fost rezervat pentru noi, pentru ce ne face cu adevărat plăcere. Sigur că a nu fi în stare să trasezi și să menții limite ferme este în totalitate problema ta, însă de multe ori nici celălalt nu are nici o apăsare în a-și urmări cu abnegație scopul, fără să-i pese că te deranjează sau te încurcă. De multe ori m-am mirat cum cineva a insistat să particip la ceva, deși eu aveam un alt plan sau spuneam că aș prefera să nu o fac în acea zi, fără să-l intereseze că m-aș duce acolo din politețe, presată și plină de resentimente. Cum primesc, destul de des, propuneri sau invitații de ordin profesional atunci cînd are celălalt timp să mă contacteze, fără răbdare, pe toate căile, în condițiile în care orice întrerupere din orele dedicate exclusiv scrisului, activitatea mea de bază, îmi afectează ritmul și concentrarea. Prin urmare, mi-am petrecut destulă vreme – din jena de a nu mi se bate obrazul în public, din rușinea că voi fi singura care lipsește și, mai ales, simțindu-mă vinovată că nu pot onora cum se cuvine apartenența la un anumit grup – mergînd în nenumărate locuri unde, de fapt, nu voiam să fiu, simțind cum crește în mine enervarea pentru timpul pierdut numai pentru „a da bine” în societate și răspunzîndu-le la telefon celor cu un alt stil de lucru, incompatibil cu al meu, care aveau nevoie de mine (și nu invers). Și, pentru toate, sînt singura vinovată.

Vina este un important motor al acțiunilor noastre, aflu dintr-o discuție pe care doctorul Gabor Maté a avut-o cu Jay Shetty, gazda podcast-ului On Purpose. Cunoscut pentru activitatea sa în îngrijirea paliativă sau cu dependenții de droguri, precum și pentru teoriile sale (contestate de alte voci din domeniul terapiei) privind impactul pe care traumele din copilărie îl au asupra vieții de adult – izbucnind la suprafață sub formă de frică, vină, rușine, furie –, Maté povestește cum, din propria sa experiență cu cei pentru care sfîrșitul s-a anunțat înainte de vreme, dar și din cercetările altora, reiese că cel mai mare regret al oamenilor aflați pe patul de moarte este acela că și-au petrecut viața încercînd să le facă altora pe plac. Să te crezi responsabil pentru ce simt ceilalți, să încerci constant să nu îi dezămăgești este o mare povară. Maté e de părere că vina apare la începutul copilăriei – nu pentru că ai fi făcut ceva greșit, ci pentru că simți că ceva din comportamentul tău nu le este pe plac părinților și ai nevoie de un mecanism intern care să te țină aproape de cei de care depinzi pentru a supraviețui. Acest mecanism care apare pentru a-ți menține relația cu părinții nealterată este vina, care te păstrează în anumite coordonate, cu prețul înăbușirii autenticității tale. Acum însă sîntem adulți și capabili să luăm deciziile potrivite nouă, să avem singuri grijă de noi, ba chiar ar trebui să sărbătorim momentele în care ne alegem pe noi înșine în detrimentul dorințelor celor din jur. Remușcarea poate exista și este un lucru sănătos, consideră Gabor Maté. Ea se leagă punctual de anumite evenimente, cum ar fi, de exemplu, cazul în care promitem cuiva că ne vedem și nu mai apărem pentru că am găsit altceva mai bun de făcut. Vina, însă, e de cursă lungă, ne limitează și ne controlează.

De cele mai multe ori, sîntem dependenți de aprobarea grupului sau de relația cu o anumită persoană. Ne temem că a avea o opinie separată va duce la o tăiere dureroasă a legăturilor sociale, că vom fi excluși. De cealaltă parte, este povara de a te cenzura, de a nu fi tu însuți, pentru a fi acceptat. Dacă scăpăm de aceasta din urmă, ne recăpătăm și independența – o libertate prin care nu înțelegem că vom fi deconectați, incapabili de a oferi sau a primi ajutor, ci una în care încetăm să mai pretindem că am fi altcineva decît cine sîntem cu adevărat. Dacă am fi mereu îngrijorați de ce cred ceilalți, dacă ne-am simți răspunzători de reacția lor, n-am mai face mare lucru – acest articol pe care îl citiți acum nu ar mai fi fost scris. Nu putem controla interpretările celorlalți, mai spune Maté, dar asta nu înseamnă că le ignorăm existența, că îi desconsiderăm sau că îi tratăm fără politețe. Sîntem răspunzători de a spune ceva ce e în concordanță cu noi, de a comunica adevărul, de felul în care ne purtăm cu ceilalți.

Dacă te temi să fii tu însuți într-o relație de orice fel, nu cumva să o pierzi, poate că nu e mare lucru de salvat acolo, iar celălalt nici nu te cunoaște cu adevărat. Poți dezamăgi pe cineva chiar dacă încerci din răsputeri, vreme lungă, să fii tot ce crezi că și-ar dori acea persoană, iar asta te lasă, de cele mai multe ori, epuizat. A te strădui să-i mulțumești pe toți este o altă activitate perdantă, dar înțelegem asta, de regulă, pe la vîrsta de mijloc. Mi s-a întîmplat ca, în relații de prietenie așa-zis strînsă (ba chiar și în vreo două amoroase), prima dată cînd am avut „îndrăzneala” de a-mi urma un alt program, o altă opinie sau preferință, cînd n-am avut chef să mă mai supun unui plan prestabilit de altcineva, persoanele respective să reacționeze vehement – fie furibund, cu diverse acuzații mușcătoare, fie cu tratamentul tăcerii, ștergîndu-mă din ceea ce numim azi rețele sociale și confundăm prea des cu viața reală. „Cei care se autoelimină” am ajuns să îi numesc eu în discuțiile cu apropiații și n-ar strica să le fiu recunoscătoare: au lăsat în urma lor timp, loc și energie pentru persoanele potrivite. Și multă liniște.

Share


Fantezii

Fantezii