O rezervație de nuferi

Sînt aproape zece ani de cînd, într-o ședință de terapie, am aflat că 1 și 1, puși împreună, pot să dea 3. Mai precis, că într-o relație există trei entități: cei doi oameni implicați și legătura propriu-zisă dintre ei. Și că, uneori, pot apărea probleme cu toți acești trei piloni – chiar dacă doi oameni sînt bine separat, e posibil să nu funcționeze alăturați.

Găsesc, pe site-ul organizației educaționale The School of Life, un articol despre felul în care romantismul, atît de prețuit de artiști și filosofi în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, n-a făcut decît să distrugă, de fapt, ideea de „dragoste”. Curentul promova principii nerealiste: faptul că dragostea adevărată reprezintă sfîrșitul singurătății și se transformă obligatoriu într-o relație maritală plină de pasiune, ce ține o viață; că partenerul nostru ne va înțelege pe deplin și-și va asuma toate rolurile de care avem nevoie; că rațiunile practice ori discuțiile despre chestiunile financiare nu-și au rostul, iar cei doi se vor lăsa ghidați numai de sentimente și că iubire înseamnă să accepți totul de la partener, fără să încerci să schimbi ceva la el. Acest concept utopic s-a dovedit a fi un dezastru pentru relațiile reale și pentru o viață emoțională satisfăcătoare, în special pentru că nega necesitatea educației și a deprinderii unor obiceiuri utile, sănătoase, inclusiv în amor (excluzînd aici înțelegerea „din priviri”).

Amurgul romantismului a venit cu conștientizarea faptului că relațiile sînt o muncă zilnică, cu compromisuri necesare, care presupun venirea pînă la jumătatea drumului și trecerea de ea, alternativ, dintr-o parte și din cealaltă. Că este imposibil ca cineva să ne fie partener, cel mai bun prieten, confident și părinte în același timp și că celălalt este un adult cu propriul său drum în viață, cu un bagaj emoțional și viziuni uneori diferite de ale noastre și că, adesea, poate fi dificil să-l înțelegem.

La vîrsta de mijloc, pare că am învățat ceva din experiențele trecute, deși de cîte ori apare cineva nou pendulăm între dorința de a ne agăța de poveste din toate puterile, pentru a răzbuna o suită de eșecuri amoroase precedente, și teama paralizantă că totul ar putea fi o altă iluzie. Am citit cartea Salvatorii, scrisă de Ana Maria Sandu și apărută recent la Editura Polirom, și mi-am dat seama că partiturile relațiilor dintre doi oameni nu cunosc prea multe variațiuni. Cu toții ne-am atașat de fantome, dacă au fost consecvente, ne-am îndepărtat de prietenii care au încercat să ne atragă atenția asupra persoanelor nepotrivite, ca și cînd ar fi vrut să ne văduvească de dreptul la fericire, și am fost mai îngăduitori cînd am resimțit absența celuilalt.

Sîntem, pe rînd, toate personajele poveștilor din carte: cei foarte tineri, la începutul vieții, care trăiesc o iubire de care-și vor aminti mereu, deși nici unul dintre cei implicați nu i-a dat vreo șansă (cînd ai 20 de ani e ușor să crezi că va fi suficient timp pentru toate); cei care împărtășesc „distanța funcțională” din cuplurile de cursă lungă, sincronizate în mișcări și mizînd, poate eronat, pe faptul că va fi loc pentru toate lucrurile rămase nespuse în dimineața următoare, la cafea; cei care aproape pot aprecia volumul golului ce rămîne la o despărțire, după ce se împart hainele, cărțile, cheile și amintirile. Sîntem cei care creștem în noi oamenii de care ne îndrăgostim, ca pe nufărul din Spuma zilelor, cartea lui Boris Vian, și cei pe care singurătatea îi face să aprecieze gesturile mici, „pe care alții nici nu se obosesc să le observe, căci au de la ceilalți așteptări mari, umflate ca niște baloane de heliu”.

Treci de 40 de ani și regreți relațiile nepotrivite și momentele în care nu ai verbalizat ce credeai și nu ai întrebat ce te apăsa. Teama de a pierde era mai puternică și neliniștea adusă de ea ți-a devenit a doua casă, te-a închis ca-ntr-un lift în care cineva avea grijă să apese cîte un buton mereu, așa încît ușile să nu se deschidă niciodată și să nu ajungi la un etaj anume. Lecțiile se învață din experiențe, dar asta nu te consolează prea mult – timpul suficient pe care credeai că-l ai în tinerețe și-a dovedit din plin limitele. De multe ori, ești așa de pățit că nici constanța celuilalt, atît de dorită altădată, nu te face alt om. În era post-romantică, unde taman a treia entitate, relația însăși dintre doi oameni, este cel mai complicat de echilibrat, te-ai lămurit deja că euforia dată de îndrăgostire nu rezolvă problemele pe termen lung, chiar dacă asta era iluzia ta preferată. Așa că vii pînă la jumătatea drumului, treci dincolo de ea uneori, nu prea des, și-ți zici că pînă mai poți discuta lucrurile rămase nespuse în dimineața următoare, la cafea, premisele zilelor bune, înspumate sau nu, există încă.

Foto: L’écume des jours (regia: Michel Gondry, 2013)