Planul B

Lucrurile rîvnite, în viață, nu diferă prea mult de la o persoană la alta. Planurile tuturor se intersectează în punctele mari: o carieră, o familie, modalități plăcute în care să ne petrecem timpul liber, ba chiar și niște pași concreți pe care i-am avea de parcurs pentru a ne atinge visurile. Devenim atașați de felul în care ne imaginăm că vor arăta viețile noastre și, cu cît investim mai mult în povestea pe care ne-am scris-o în avans, cu atît mai greu ne este să renunțăm la ea.

În timp, pentru toată lumea, fără scăpare, viața are alte planuri și se schimbă într-o clipă. O concediere, un accident, o greșeală, o minciună, o dezamăgire, o boală sau moartea cuiva apropiat. Indiferent cît am încerca să anticipăm și să ne pregătim, pentru marile dezastre, la fel ca pentru marile fericiri, nu există instrucțiuni de utilizare. Un lucru e sigur: ceva se va întîmpla, care va arunca în aer planul nostru și ne va lăsa copleșiți de furie, durere, disperare, tristețe sau nedumerire. Ingeniozitatea vieții ne va depăși chiar și cele mai șlefuite așteptări.

Există întotdeauna un plan B este una dintre cele mai vehiculate idei de la The School of Life, organizație co-fondată de scriitorul britanic de origine elvețiană Alain de Botton și dedicată dezvoltării a ceea ce numim inteligență emoțională. Altfel spus, avem capacitatea de a dezvolta alternative, atunci cînd lucrurile nu merg conform anticipării inițiale, chiar dacă, de multe ori, nu ne simțim capabili de asta. Ne putem schimba locul de muncă, țara, partenerul, prietenii – am depășit de mult vîrsta copilăriei în care supraviețuirea noastră depindea de cei ce ne aveau în grijă.

Am iubit matematica și am vrut să devin profesoară. Am ales însă o facultate nepotrivită mie, Informatica, iar planul A a început să dea eroare înainte să împlinesc 20 de ani. Alți douăzeci de ani mai tîrziu, nici visul cu televiziunea nu dădea semne că ar ieși cum aș fi vrut, iar scrisul era singurul lucru pe care îmi imaginam că l-aș putea face. Am publicat acum aproape un deceniu o carte de proză scurtă, cumva autobiografică, după care mi-am dat seama că nu sînt prea pricepută în a inventa, cu adevărat, lumi și personaje de care să fiu mulțumită. Am ajuns la poezie eliminînd din texte tot ce mi se părea în plus și lăsînd ce era, cumva, simplu și universal. Facultatea de Jurnalism, presa scrisă, poezia s-au dovedit a fi planurile mele B, de neimaginat la începutul vieții mele de adult.

Vreme îndelungată, munca mea în televiziune a constat în găsirea invitaților pentru emisiuni în direct sau a personajelor cu o poveste de viață pe care s-o spunem mai departe. Documentîndu-mă despre ei, am constatat că mulți renunțaseră la prima facultate sau ajunseseră să facă, în timp, cu totul altceva decît ce scria pe o oarecare diplomă de absolvire. În cele cîteva luni în care nu am fost angajată nicăieri am cunoscut destui oameni care, la fel ca mine, porniseră pe un drum predispus la niște curbe de-a dreptul spectaculoase. Fie schimbaseră radical domeniul – iar aici memorabil este exemplul unei prietene care a început pe calea psihocriminalisticii și a ales să fie, în final, croitoreasă –, fie lucrau ca freelancer-i, fie se gîndeau la propria lor afacere („soloprenori” le zice acum), fie erau, pur și simplu, într-o perioadă de pauză după o muncă extenuantă, de durată. Am strîns poveștile lor în primul dosar al Dilemei vechi pe care l-am coordonat, exact înainte de pandemie, și am păstrat legătura cu aproape toți pînă azi. Fiecare a găsit ceva de făcut, viața nu a fost dramatică pentru nimeni. Ba mai mult, a muncit la planul B cu mai multă atenție și dedicare decît înainte – probabil de asta ne-a ieșit, tuturor, mai bine.

Momentele în care planul A se fărîmițează sub ochii noștri ca un parbriz și nu mai vedem încotro s-o luăm, în care simțim furie, disperare sau tristețe, sînt și cele în care ne descoperim calități pe care nu le bănuiam, în care găsim cumva, în jurul nostru, oamenii potriviți și, cu puțin noroc, apelăm la umor, fie el și negru, mereu salvator. Totul e să ne localizăm ceea ce Alain de Botton numește „mușchiul latent al planului B” și să începem să-l punem la treabă. Pînă la urmă, punctele pe care le consideram centrale în proiectul nostru de viață – cariera, familia și o anumită imagine în societate – nu sînt indispensabile supraviețuirii. Mai mult ne-ar ajuta un oarecare sens al existenței, o solidă stimă de sine și, de ce nu, chiar dragostea.