Nu e straniu, totuși, că sîntem din ce în ce mai atrași de un mediu, virtualul, care e cel mult o reprezentare a mediului unic în care am trăit mii de ani? Nu e ciudat, totuși, că o lume creată de noi – labirint de oglinzi în care ni se-arată doar măști fugare – devine mai erotică decît lumea naturală și tinde să înlocuiască treptat ceea ce obișnuiam să numim realitate? Nu e, totuși, ceva mai adînc aici?
Ce anume din (fosta) realitate era atît de rău, încît a împins omenirea să-și construiască o alternativă? Și ce trăsături ale mediului virtual ne apar ca fiind atît de bune, încît ne conving să-l alegem tot mai des, în detrimentul întîlnirilor senzoriale și corporale?
Mai întîi: e legitim să judecăm această mișcare de translație, dinspre realitatea pură înspre hibridizarea virtuală, într-o grilă etică, adică în termeni de „bun” și „rău”? Oare avea dreptate Heidegger să suspecteze că nihilismul este mișcarea fundamentală a istoriei Occidentului? Altfel spus, faptul că realitatea ni se pare tot mai „rea” – ceea ce echivalează cu o renunțare implicită la credința într-o entitate care să îi dea sens – poate fi una dintre cauzele refugiului în rețele? Iar dacă răspunsul aici este nu, în ce grilă ar fi îndreptățit să gîndim?
Și dacă nu e vorba de nihilism, deci dacă nu fugim de viață, așa cum e ea, cu răul său inerent, înseamnă asta, oare, că fugim de moarte, iar tehnologiile cele noi ne oferă un avantaj în acest sens? Sîntem seduși de viteza cu care Inteligența Artificială prelucrează uriașe cantități de date fiindcă undeva, în ascunzișurile inconștientului nostru, licăre speranța că ea ne va salva? Că va descoperi ceva ce noi, limitați cum sîntem, n-avem nici o șansă în a descoperi și că prin ea, cea mai puternică invenție pe care am creat-o vreodată, ne-am putea salva noi pe noi înșine? Există o trufie încastrată în acest licăr sau nu?
Iar dacă nu e vorba nici despre a refuza viața și nici despre a refuza moartea, putem interpreta tendința aceasta, de a ne lăsa tot mai mult în seama uneltelor noastre, drept progres? E un progres istoric faptul că ni se răspunde aproape instantaneu la orice întrebare sau că un obiect neînsuflețit dialoghează cu oricine? E o realizare supremă că ne-am adunat știința într-un singur „loc” sau e o pierdere faptul că nu vom mai cerceta secretele universului doar cu mințile noastre? E grozav că ne e tot mai ușor să interacționăm cu realitatea sau e deplorabil că ne lenevim? Sau „și, și”?
Dacă e „și, și”, cum împăcăm cei doi vectori contrari? Din moment ce acest progres ne ajută să economisim timp, știm să profităm? Cu ce substituim timpul pe care altădată îl „pierdeam”? Ce punem acolo, în orele, zilele și săptămînile eliberate? Ne îmbunătățim viețile sau măcar trăim mai intens? (Facem ce facem și tot la grila etică ajungem?)
Revenind: ce anume ne tot îndepărtează de ceea ce numeam realitate? Prea multe griji, prea multă suferință, prea multă informație? Prea-multul? Prea-puținul? Prea-binele? Cum se explică spaima de viitor? Cum se poate ca tinerii să nu mai vrea să absoarbă viitorul, să nu mai vrea să-l mănînce cu fulgi cu tot? Ce îi sperie într-atît? Și cum să procesăm acest eșec epocal al faptului de a le fi oferit tot ce n-am avut noi, metamorfozat în atîta nefericire?
Cum e posibil ca nici o țară, nicăieri, și pentru nici o nouă generație, să nu fi găsit echilibrul între prea multe și prea puține lucruri? Ar însemna asta, oare, că acelor oameni li s-au vindecat traumele? Sau cele mai multe dintre ele? Nu cumva (și) această manifestare a iubirii, prin lucruri oferite, e unul dintre motivele evadării în mediul lipsit de lucruri al virtualului?
Această frază, „vreau ca lor, copiilor mei, să nu le lipsească nimic”, nu poate fi citită, măcar acum, ca o imensă eroare? Adică de ce să nu le lipsească nimicul? Nu e de dorit să întîlnească nimicul, pentru a li se activa (și lor) dorința de a-l umple sau chiar de a-l însufleți? Nu e de dorit, prin urmare, să mai și rabde, să mai și tînjească, să se mai și plictisească?
Cum o fi bine: să le lipsească nimicul în realitate sau să le prisosească totul în virtualitate? De ce n-am fost în stare să găsim o soluție de mijloc? De ce am trecut de la un subiect prea-plin cu obiecte reale la un subiect prea-plin cu obiecte virtuale – un subiect prea-plin cu subiecți?
Nu e straniu, totuși, că acum, cînd putem să vorbim cu aproape oricine, nu mai vorbim cu adevărat, pe bune, cu aproape nimeni? Nu e ciudat, totuși, că acum, cînd putem să ne adresăm lumii întregi, ne simțim, tot mai mulți, și la vîrste din ce în ce mai mici, din ce în ce mai insignifianți? Și nu e, totuși, inacceptabil că, deși am înțeles aceste defecțiuni de parcurs, și le-am înțeles ca oameni, ca specie, nu ne mai putem opri și nici măcar nu putem încetini tot acest proces?
Ce ne așteaptă, oare? Mai este această întrebare posibilă acum, cînd e mai imperioasă ca oricînd? Dar este ea, oare, formulată corect? Ne așteaptă ceva pe noi, oamenii? Este ceva acolo, în viitor, care să ne aștepte? Sau: este cineva care să ne aștepte? Să ne aștepte în ce sens? Să stea după noi, în așteptare, poate-poate vom ajunge acolo, sau să ne prindă în brațe, de vom cădea? Ne bazăm pe vreuna dintre cele două variante? Închidem ochii și ne bazăm?
Nu e straniu, totuși, că ne bazăm? Nu e straniu că am creat o lume fără viață ca să scăpăm de lumea noastră cea vie? Și nu e ciudat, totuși, că alegem copia, dublura, simulacrul, în locul originalului care sîntem?
Mihnea Măruță predă cursul de filozofia comunicării la Departamentul de Jurnalism din cadrul Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj. Cea mai recentă carte: Identitatea virtuală. Cum și de ce ne transformă rețelele de socializare, Editura Humanitas, 2024.
Credit foto: Wikimedia Commons
