„– Un cercetător britanic, Paul McGhee, a studiat toată viața efectele umorului asupra stării de bine.
– Mi se pare cel mai trist om de pe planetă.
– El a ajuns la concluzia că beneficiile umorului sînt mai mari dacă umorul este autogenerat. Am nevoie de ajutorul tău. Uite, ia-mă pe mine! Am făcut de cinci ori cancer...
– Dar de ce ai insistat? Atît de mult ți-a plăcut prima oară?”
Am vrut să mă despart de jurnalism rîzînd, așa că ultimul interviu pe care l-am făcut pentru televiziunea la care am lucrat a fost cu Claudiu Teohari, „patriarhul” stand-up comedy de la noi. Regret că pe Paul McGhee l-am descoperit tîrziu. M-ar fi ajutat să trec fără atîtea răni prin toate furtunile. Mi-am trăit boala ca pe o experiență-limită, fără puterea de a o privi zîmbind. Ce înseamnă „a doua șansă” cînd viața este amenințată repetat?
Cînd am primit prima oară a doua șansă (sună ciudat, nu-i așa?), jucam în liga mare. Boala din care încercam să ies era potențată de stigma pe care o simțeam aproape zilnic. Fragilitatea corpului și reziliența pe care o alimentam cu un curaj născut din frică se aflau sub asediul forumurilor care îmi dăduseră puține luni de viață, al „pariurilor” făcute la petreceri, al poreclelor sinistre pe care unii colegi țineau să mi le aducă la cunoștință. Înțelegeam că societatea nu e interesată de salvarea mea. Însă, în tot acest timp, apăreau oameni, unii necunoscuți, care îmi întindeau mîini salvatoare, oamenii-înger, le-am spus eu. Cu ei am trecut prima furtună.
A doua oară, a doua șansă m-a aruncat din prima ligă. Societatea reușise să găsească oamenii care să mă excludă. Certificatele medicale nu i-au împiedicat să mă înlocuiască din funcția de director pe care a ocupat-o un coleg. O femeie bolnavă, fără conexiuni politice sau de altă natură, care își creștea fiul singură, e ușor de eliminat. Cînd am revenit, nu au avut ce să-mi ofere. Nu am cerut toleranță, ci echitate. Președintele de atunci mă sfătuia să-i dau în judecată, că ei au deja o mare firmă de avocatură care să-i apere. Am ales să mă confrunt doar cu boala și nu cu ilegalitățile, sexismul și stigmatizarea. Am revenit ca jurnalist pentru că iubesc meseria asta pe care nu mi-o putea lua nimeni. Managerii nu au avut buget pentru emisiunile pe care le-am propus. Am adus sponsori, dar după un sezon nici așa nu era convenabil. Nu m-am oprit niciodată. Tenacitatea a fost arma mea.
A treia, a patra oară a fost din ce în ce mai greu. După ce am traversat a cincea furtună, povestea mea a devenit de succes. Ca într-un scenariu hollywoodian, prăbușirea, lecția de supraviețuire și revenirea la viață au fost pentru unii un bun marketing, pentru alții un balon de oxigen. Acum societatea era interesată de povestea unei femei care a supraviețuit, pentru că aduce confort, încurajează și liniștește pe cei care trec prin boală. Supraviețuirea mea devenea contagioasă, dar chiar dacă mi se permitea întoarcerea, nu aveam voie să aparțin aceleiași ligi. Din nou am ales. Am ales solidaritatea cu femeile, empatia și dorința de a împărtăși povestea mea pentru a transmite mesaje simple: curajul repetat nu este eroism, este o virtute care se naște din justa poziționare în fața fricilor și a îndrăznelii nebune.
Povestindu-mi istoriile, am realizat că repetarea suferinței mi-a transformat fricile în luciditate. Am avut la un moment dat sentimentul că sînt soră cu Sisif. Am descoperit și eu că eternul „din nou” poate fi o a doua șansă, o victorie chiar, pentru că am găsit în confruntările mele un sens și nu un scop. Cancerul mi-a dezvăluit brutal limitele existenței, mi-a schimbat prioritățile, mi-a devoalat stigma pe care doar o intuiam, m-a repoziționat în fața valorilor și m-a determinat să aleg o atitudine în fața inevitabilului. Pentru mine, a doua șansă nu este doar supraviețuire biologică, ci o reconstruire a identității.
Am fost întrebată dacă regret ceva din ce am trăit în anii de furtună. Putem aprecia viața fără confruntarea cu moartea? Răspunsul meu e același și astăzi – nu regret nimic, nici o alegere, nici lipsa confruntărilor cu sistemul, nici excluderea din poziția profesională pe care am deținut-o, nici marketarea poveștii mele care le-a fost utilă unora. Poate doar că nu l-am citit la timp pe Paul McGhee și am văzut tîrziu un serial coreean excepțional, My Mister. De fapt, a doua șansă este pentru mine o nouă viață în care suferințele mi-au fost necesare pentru a trăi autentic.
„Anul viitor voi împlini 50 de ani. Nu-mi vine să cred că nu am realizat nimic în jumătate de secol. Nu-mi amintesc să fi făcut ceva. Am învățat mult la școală, dar tot ce îmi amintesc sînt mîncărurile de atunci. Am senzația că am încercat din greu să realizez ceva, dar nu-mi aduc aminte de nimic. Coreea a trecut prin multe în ultimii 50 de ani. În ceea ce mă privește, eu mi-am trăit așa viața: eating and shitting, eating and shitting.” (Park Sang-hoon, jucat de Park Ho-san, în My Mister, 2018)
Dana Deac este jurnalistă. A înființat ONG-ul EduCOD, ale cărui proiecte educative sînt axate pe gîndirea critică.
Credit foto: Wikimedia Commons
