Aș porni de la acel paradox pe care C.S. Lewis, unul dintre scriitorii mei favoriți, îl observa foarte bine într-unul din eseurile publicate în Meditaţii la Psalmi: „Am avut o mare surpriză cînd am observat întîia oară modul în care vorbesc psalmiştii despre judecăţile lui Dumnezeu. De exemplu: «se bucură neamurile şi se veselesc, căci Tu judeci popoarele cu nepărtinire» sau «să tresalte cîmpia, toţi copacii pădurii să strige de bucurie înaintea Domnului, căci El vine să judece pămîntul». Judecata este, precum se vede, un prilej de bucurie universală. Oamenii cer să aibă parte de ea. «Judecă-mă după dreptatea Ta, Doamne Dumnezeul meu», spune Psalmul 35. În mod surprinzător, ceea ce pentru mentalul creştin este o sursă de angoasă, biblic, veterotestamentar, este un motiv de bucurie. Nu există o aşteptare mai intensă, la unii autori sacri, decît aşteptarea ca Dumnezeu să vină să judece şi să facă dreptate“. Să reținem aşadar acest paradox. Noi, creştinii, sîntem profund tulburaţi de perspectiva Judecăţii divine, în vreme ce oamenii din Vechiul Testament, psalmiştii – ca să ne referim doar la ei – aşteaptă cu entuziasm, cu nerăbdare, Judecata divină.
Vom reveni la acest paradox, dar nu înainte de a clarifica o chichiţă filologică. [...] Secvenţa „de Apoi”, pe care o folosim noi pînă astăzi cînd zicem „Judecata de Apoi”, este o relicvă din limba veche. În prima Cazanie coresiană, tipărită pe la 1567, întîlnim expresia „Judeţul de Apoi” sau „Ziua judeţului de Apoi”. Judeţul, la vremea respectivă, putea însemna nu doar judecata, ci şi judecătorul. Din acest motiv, una dintre omilii spune în felul următor: „Hristos, Domnul nostru, va fi Judeţul cel Drept în Ziua de Apoi”. În mintea noastră modernă, secvenţa „de Apoi” are inevitabil o coloratură eshatologică, adică ţinteşte către vremea sfîrşitului. Ne gîndim la un „Apoi” care este asociat cu eshatonul, cu etapa finală a istoriei, aşa cum ne-o imaginăm fiecare. Dar există şi texte biblice în aceste tipărituri vechi unde expresia „de Apoi” e folosită pentru a denumi în mod obişnuit ultima zi dintr-o serie de zile, de pildă ultima zi a unei sărbători cu mai multe zile. În Ioan 7 e un text care spune „în ziua de apoi – adică în ultima zi a sărbătorii – stătu sus şi strigă: cine va fi însetoşat să vie către mine şi să bea”. Ziua de apoi la care se referă evanghelistul este ultima zi a Sărbătorii Colibelor, care în ebraică se numeşte Sukkot.
Aşa cum observa C.S. Lewis în eseul pe care l-am citat, unul dintre textele-sursă care fundamentează concepţia creştină despre Judecata de Apoi este discursul eshatologic din Matei 25. Este un discurs pe care-l ţine Iisus, care este numit Fiul Omului şi care este prezentat în ipostaza de judecător. Potrivit acestui discurs, care apare aproape de finalul Evangheliei, „va veni un moment în care se va face separarea între oi şi capre”.
Şi înainte de a comenta pe scurt această chestiune, aş vrea să mă opresc asupra unei alte pericope din Evanghelia după Matei, acolo unde judecata finală este prezentată prin intermediul unei povestiri. Aş spune că este o povestire, aşa cum ni s-a spus, care e menită să ne antreneze acel „phronesis”, acel discernămînt, acea raţiune practică, şi într-un anumit sens este un experiment imaginar, şi o să vedeţi de ce. E aşa-numita pildă sau parabolă a Nunţii fiului de împărat. Dacă avem în vedere contextul literar imediat, am putea spune că această parabolă din Matei 22 – ea are şi o variantă uşor diferită în Luca 14 – marchează un moment de maximă intensitate dramatică şi teologică. Este plasată imediat după intrarea triumfală a Mîntuitorului în Ierusalim şi se înscrie în polemica acerbă pe care Domnul o poartă cu fariseii, prefigurînd rechizitoriul aspru care urmează în capitolul următor. Şi vom avea ocazia să ne întoarcem la aceste capitole, pentru că şi procesul Mîntuitorului se regăseşte tot în această secţiune finală a Evangheliei după Matei şi a celorlalte, desigur.
După Matei 22 urmează capitolul 23, care este caracterizat de șapte apostrofe – sînt acele teribile apostrofe „Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici”. Nu insist asupra lor, pentru că aş vrea să mă întorc asupra temei sau speciei literare numite parabolă, care era relativ frecvent folosită în perioada celui de-al doilea Templu. Şi alţi rabini spuneau parabole, şi în mod tipic o parabolă are o intrigă simplă, are personaje monocrome şi mesajul de ansamblu este reductibil la o singură învăţătură. Dar, spre deosebire de aceste parabole tipice, textul din Matei 22 are o evidentă încărcătură alegorică. Graţie acestui sistem de corespondenţe, pilda depăşeşte graniţele unei simple istorisiri morale şi devine, de fapt, o microistorie a mîntuirii, respectiv a damnării.
Alegoria presupune, prin definiţie, un sistem riguros de corespondenţe teologice. De pildă, regele din parabolă este Dumnezeu, iar fiul în onoarea căruia se organizează banchetul împărăţiei este Iisus Hristos. Slujitorii trimişi la început îi reprezintă pe profeţi, adică pe mesagerii care sînt persecutaţi de mulţimi, şi scenariul tragic în care destinatarii iniţial refuză invitaţia, unii îşi bat joc de mesageri şi îi omoară, oglindeşte ceea ce spune Iisus în Matei 23 despre prigonirea cărturarilor şi a profeţilor. Iar pîrjolirea cetăţii de către rege constituie o aluzie la distrugerea Ierusalimului, care este numit în alte pasaje „Cetatea marelui împărat”. Refuzul celor chemaţi la nuntă pune în evidenţă o temă centrală în teologia Noului Testament, este aşa-numitul motiv al răsturnării aşteptărilor. Te aştepţi să se întîmple ceva şi lucrurile se întîmplă taman invers, adică cei consideraţi iniţial vrednici pierd dreptul de a participa la masa festivă, iar uşile banchetului se deschid pentru oameni de la răscruci. [...]
Deci, fiindcă Judecata Finală răstoarnă aşteptările noastre, sîntem îndemnaţi să ne abţinem de la a da verdicte. „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” se spune tot în cap. 7, la început. Acest îndemn, „Nu judecaţi”, a primit diverse interpretări de-a lungul istoriei, iar eu, unul, am avut ocazia să întîlnesc o interpretare care mi s-a părut cu totul inedită. În timpul unei vizite în SUA, acum vreo trei ani, mă aflam în trecere prin statul Montana şi am oprit într-un orăşel cu vreo 80.000 de locuitori – acesta era unul dintre oraşele mari. Avînd cîteva ceasuri la dispoziţie, mi-am propus să vizitez singurele două clădiri cu arhitectură cît de cît remarcabilă, tribunalul şi biserica din centrul oraşului. Cînd am ajuns la tribunal, ne-a întîmpinat un anume domn Johnson, care era locţiitorul şerifului local și care a devenit un soi de ghid ad-hoc. [...] Dl Johnson ne-a condus în sala de procese [...] şi a început să ne povestească despre juraţi, cum sînt chemaţi oamenii să participe la judecarea altora. [...] Şi am întrebat: în ce condiţii ar putea refuza cineva să fie jurat? Mi-a răspuns: poţi fi scutit din anumite motive, de pildă unii oameni refuză din convingeri religioase, pentru că e acel verset care spune „nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi”. Am fost oarecum intrigat şi amuzat de interpretarea aceasta rigoristă a îndemnului hristic sau de transpunerea lui într-un context socio-juridico-politic, pentru că eu avusesem mereu impresia că textul biblic ne cere în primul rînd să fim conştienţi de faptul că judecata noastră este adesea pripită şi subiectivă, deci susceptibilă să fie eronată. Sîntem, prin definiţie, foarte generoşi cu noi înşine şi foarte nemiloşi cu alţii – sau nu sînt alţii cum sînt, dar eu aşa mă văd. Atunci cînd sîntem conştienţi cît de lesne şi de profund ne putem înşela, acceptăm sau ar trebui să acceptăm că trebuie să suspendăm judecăţile tranşante şi definitive, mai ales cu privire la lucrurile care sînt invizibile privirii noastre.
Altminteri, în acelaşi capitol – trebuie să subliniem destul de apăsat –, Hristos îi îndeamnă pe ascultători să „ia seama la profeţi mincinoşi, care vin îmbrăcaţi în piei de oi, dar care pe dinăuntru sînt lupi răpitori”, cu precizarea că „după roade îi veţi cunoaşte”, și face apel la o percepţie pe are am socoti-o de bază: „pomul bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele”. Lucrurile care sînt de domeniul evidenţei nu pot fi tratate decît drept ceea ce sînt, o minciună este o minciună, un furt este un furt, un plagiat este un plagiat etc. Dacă această simplă etichetare a evidenţei este considerată judecată, înseamnă că într-un anumit sens judecata este inevitabilă.
Mai observ în treacăt, tot în acelaşi spirit de temperare, că textul paralel din Evanghelia după Luca conţine încă două îndemnuri: „nu osîndiţi şi nu veţi fi osîndiţi; iertaţi şi vi se va ierta”, iar în Evanghelia după Ioan secvenţa „nu judecaţi” adresată celor care-l urmăresc pe Iisus cu mare îndîrjire este parte din următorul context: „nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi după judecata cea dreaptă”. Aşadar, o anumită formă de judecată este permisă. Nu judecata în sine pare a fi problema, ci faptul că ea se opreşte la exterior şi că în felul acesta devine nedreaptă.
Imperativul problematic, din Predica de pe Munte, adică „nu judecaţi”, a primit o rezolvare cu totul remarcabilă în Epistolele Apostolului Pavel. Studierea atentă a acestor texte este necesară, fiindcă epistolarul paulin a imprimat creştinismului o traiectorie decisivă. Această tensiune tematică poate fi rezolvată dacă folosim o cheie paulină, adică acel pasaj din 1 Corinteni, în care apostolul le cere creştinilor să nu judece nimic înainte de vreme. În cap. 4 spune: „să nu judecaţi nimic înainte de vreme”.
Şi acum, vorbind despre pericolul judecăţilor pripite şi superficiale, ajungem din Palestina secolului I, unde a trăit şi a predicat Iisus, în Grecia antică, în Corint, pe la anul 51, unde Apostolul Pavel a fondat o primă Eclesia, adică o primă comunitate creştină. Este o comunitate formată din foşti păgîni care s-au convertit şi din foşti membri ai sinagogii din localitate. E o comunitate care nu e lipsită de probleme. Deci contextul e altul. Iisus vorbeşte preponderent unor iudei în Ţara Sfîntă, mai sînt şi neamuri, oameni neevrei care-L ascultă, dar auditoriul Său este format în general din evrei, pe cînd în Corint, la anul 51, sîntem într-un context cosmopolit, elenofon, chiar dacă cetatea este fondată de romani. Este un context mult mai complicat social și politic. Fiindcă membrii comunităţii au diferite modele de leadership – să spunem cu un termen mai modern –, unii se declară adepţii fideli ai lui Pavel, pentru că el este fondatorul comunităţii. Alţii, în schimb, sînt fascinaţi de retorica strălucită a lui Apolo, un creştin originar din Alexandria, care făcea furori prin elocinţa sa, iar alţii sînt partizanii Apostolului Petru, în care văd un for de autoritate important, fiindcă el provine din cercul primilor apostoli ai lui Iisus, deci are acest avantaj al vechimii, al originalităţii, al surselor, pentru că l-a cunoscut pe Iisus în mod direct.
Conştient că membrii comunităţii din Corint fac tot felul de judecăţi pripite şi superficiale, care destabilizează Biserica şi îi pun unitatea în pericol, apostolul le cere să renunţe la perspectiva lor partizană şi să devină conştienţi că atît Pavel, cît şi Apolo şi Petru sînt de fapt toţi daruri ale lui Dumnezeu pentru comunitatea lor. Vizat el însuşi de diferite judecăţi venite din interiorul unui asemenea grupuscul, autorul epistolei, Pavel, le scrie corintenilor astfel: „Pentru mine contează prea puţin dacă sînt cercetat de voi sau de un tribunal omenesc. Ba încă nici eu nu mă mai cercetez pe mine. Nu mă ştiu vinovat cu nimic, dar asta nu mă face în mod automat nevinovat” – am parafrazat un pic –, „Cel ce mă cercetează e Domnul”. Notaţi că verbul acesta „a cerceta”, „anakrino” în greceşte, este folosit de fapt cu o conotaţie judiciară. Aici apostolul spune: pe mine nu mă interesează atît de mult dacă sînt anchetat de voi, supus unei judecăţi riguroase sau vreunui tribunal omenesc, un tribunal propriu-zis, și în acest punct el introduce acel îndemn, care este în mod deosebit relevant pentru conferinţa noastră: „Să nu judecaţi nimic înainte de vreme, pînă va veni Domnul care va aduce la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va da la iveală intenţiile din inimile oamenilor; atunci fiecare îşi va primi lauda de la Dumnezeu”.
Aşadar, vizat de tot soiul de critici şi de judecăţi, Pavel le pune în vedere destinatarilor că el nu este neliniştit de perspectiva de a compărea în faţa oricărui tribunal, fiindcă nu-şi poate reproşa nimic. Totodată, autorul este conştient de existenţa unui alt for de judecată, în faţa căruia trebuie să apară toţi oamenii, atît el, cît şi cei care îl „anchetează” – între ghilimele – pe el. Acest for este Tribunalul Divin. [...]
Emanuel Conțac este doctor în filologie al Universității din București, teolog, clasicist, biblist.
.jpg)
