Acum cîțiva ani, Ministerul Educației a pornit un program numit „A doua șansă” pentru a-i (re)aduce la școală pe cei care, din cauze sociale (categorii vulnerabile), fie nu s-au înscris, fie nu au reușit să ducă la bun sfîrșit ciclul primar ori gimnaziul, cu drept de înscriere fără limită superioară de vîrstă. Nu știu dacă are succes, dar ideea este lăudabilă: „Orice viață începe de mai multe ori”, vorba poetului. Toți cei care au abandonat au, cel puțin teoretic, posibilitatea de a se întoarce pe drumul școlii, așa încurcat și lipsit de sens cum pare. I-am spus acum mai mulți ani unui tînăr care abandonase în clasa a zecea să reia cursurile și răspunsul a fost copleșitor de trist: „Pentru mine școala e un capitol încheiat”. Se spune că destinul se poate construi și altfel, nu doar în spiritul și evoluția educației formale – cum am crezut eu și cum încă mai cred că este cea mai bună variantă. E adevărat și că, așa cum știm de la Titu Maiorescu, formele nu au întotdeauna conținut, substanță, fond – ceea ce duce la falsificare, neîncredere, demotivare. Dreptul la educație nu devine fapt dacă nu sînt și alte mecanisme care să-i ajute pe cei aflați în diferite nevoi să își construiască o viață demnă. Pentru educație e nevoie nu doar de a doua șansă, ci de n și n plus una șanse, de multiple posibilități de continuare, schimbare de traseu, reconfigurare, amînare, întoarcere și completare.
Aflat în creștere, în dezvoltare afectivă și cognitivă, înclinat mai mult decît adultul spre revolte, greșeli, negări, depresii, retractilități, evitare a sarcinilor grele etc., adolescentul are mai multă nevoie de înțelegere și acceptare. Cu din ce în ce mai multe clase numeroase, este dificil să cunosc problemele, ezitările și nevoile tuturor, de aceea creditez de la început pe toată lumea, cel puțin așa îmi propun. Îi creditez de altfel și pe adulți, pînă la proba contrarie, nu pornesc cu suspiciuni, așa sînt eu modelată. Retrag creditul în urma unor abateri repetate sau ca urmare a dezinteresului sau absenteismului, dar tot eu mă amărăsc cel mai tare. Foarte rar se întîmplă să nu acord a doua șansă pentru ascultare sau notă. Cei mai mulți dintre profesorii de azi privesc și analizează elevul în potențialul său, în ceea ce ar putea ști, deveni, ajunge, nu atît pentru nivelul de cunoștințe și abilități din ziua mai bună sau mai rea în care ne este dat să ne întîlnim. Apoi, nu iert, de exemplu, decît rar, dacă prind pe cineva copiind la lucrare sau dacă răspunsul este o gogomănie strigătoare la cer. De curînd m-am amuzat cu niște analize de poezie eminesciană livrate de asistenții IA de tip ChatGPT și nu am mai pus note mici, dar i-am făcut să descopere singuri aspectele care nu aveau nici o legătură cu textul, erau doar lucruri general-valabile despre romantism. Ar fi trebuit să le dau 1 sau 2 sau 3? Da, ar fi trebuit, nici acum nu știu de ce nu am făcut-o, poate fiindcă mi-a părut suficient jocul de a deconspira în fața clasei furtul lor și „prostia” lui ChatGPT. Consider că limitele, atenționările și regulile sînt esențiale, mai ales în ceea ce privește onestitatea.
Regulamentele și procedurile în vigoare susțin, la rîndul lor, posibilitatea elevilor de a lua o altă notă, de a da un alt răspuns, de a-și revizui participarea la oră, de a relua o evaluare, de a cere explicații, de a negocia, cu alte cuvinte. Aici sînt și exagerări, adică șansa a doua riscă să devină portița de a eluda greșeala, sancțiunea, de a refuza pedeapsa. Mulți oameni fug de asumare, iar caracterul se vede de la vîrste fragede. Din moment ce aproape orice poate fi contestat, de ce nu? Pe de altă parte, elevii se simt uneori nedreptățiți fiindcă rămîn cu impresia că imaginea lor în ochii profesorului îi dezavantajează și că orice ar face nu o pot schimba. Simt, așadar, că unii profesori nu le mai acordă de fapt o nouă șansă, că i-au închis definitiv într-o căsuță a propriilor impresii și prejudecăți, în patul procustian al evaluării ori al relațiilor interumane. Îmi amintesc de un elev care a ajuns pînă la etapa municipală a olimpiadei după ce îi dădusem nota 4, doar ca să îmi demonstreze că am greșit. Uneori aflăm un detaliu dramatic de viață sau un impas sau o preocupare a unui elev și înțelegem mai bine de ce are nevoie de încă o șansă, indiferent că o va fructifica sau nu. Trebuie foarte multă deschidere și efort continuu din partea adulților pentru a păstra punțile spre cei mai tineri. E mai greu decît se crede, fiindcă nici adulții nu sînt decît prea puțin sprijiniți, cel puțin în școlile de stat, în această „grea misie”, cum ar spune profesorul meu din liceu. Uneori negocierea e dură, îmi amintesc un episod cu o ultimă teză la română, la clasa a XII-a, cînd am fixat data împreună cu clasa, cu o singură opoziție, un glas care a spus „Aaa, atunci e ziua mea”. Am replicat repede că nu e nici o problemă, îți vom ura la mulți ani, e mereu ziua cuiva. La teză, clasa aproape jumătate. Era o dimineață de luni, în mai. Am încremenit de furie și de neputință și am întrebat „Unde sînt ceilalți?”. „Au fost la majoratul lui X.” Unde?! Insist. „Doamnă, majoratul a fost la mare, la Mamaia, și unii nu au mai prins trenul.” M-am gîndit atunci că teze mai dăduseră, dar petrecerea aceea își vor aminti-o cu siguranță mulți, mulți ani, poate tot restul vieții. Le-am dat așadar a doua șansă, inclusiv unei fete care plîngea din cauza unei probleme sentimentale.
E foarte important, și în școală, și în viață, ca șansa a doua sau a treia să fie reală, posibilă, nu doar simulată, astfel încît să nu ne izbim repetat de același zid, ci să găsim puterea sau ajutorul de trece peste el. Sau, cîteodată, să înțelegem și să acceptăm că unele ziduri rămîn de netrecut.
Dorica Boltașu este profesoară și scriitoare. Cea mai recentă carte pubicată este volumul de proză scurtă Într-o dimineață devreme, Editura Humanitas, 2023.
Credit foto: Wikimedia Commons
