Există un tip de absurd care nu mai are nevoie nici de scenă, nici de stridență. Acest absurd funcționează liniștit, administrativ, ca un zîmbet obosit. Ridică din umeri și merge mai departe. România recentă pare să fi perfecționat acest tip de absurd – unul coerent în incoerența sa profund caragialescă.
În lumea lui Nenea Iancu, Mița Baston nu este un personaj comic în sens facil, nu crede nici o secundă că e ridicolă, e chiar foarte sigură pe sine. Mița nu se îndoiește, nu negociază, nu reflectează. Mița are convingeri ferme, patetice, disproporționate față de realitate, dar perfect coerente în universul ei. Trăiește într-o solemnitate absolută a nonsensului. Or, asta o face imposibil de contrazis.
De ce? Pentru că Mița Baston nu greșește niciodată. Lumea greșește în raport cu ea.
Cînd un partid care își definește identitatea prin suveranism, autonomie națională și o retorică constant anti-globalistă, propune ca anul 2026 să fie declarat Anul Americii în România, parcă o vedem pe Mița Baston în Cișmigiu, acuzînd isteric adulterul, lîngă chioșcul în care cîntă fanfara, nerealizînd că ea întruchipează pefect adulterul. Asta face și AUR – nu se dezice de sine, se exprimă consecvent în logica Miței Baston.
Cînd America acționează agresiv în Venezuela, suveranismul devine brusc flexibil, Mița Baston se înmoaie, se transformă în ministreasă de Externe, cu multe panglici și volane, dar fără reacție, pentru că ea nu are o poziție reală. Personajul nu mai vede atacul, încălcarea principiului suveranității statale, folosirea forței fără mandat internațional, negarea integrității teritoriale a unui stat recunoscut, nu mai vede nimic – fix asta face AUR: practică un suveranism care se opune globalismului, dar îl selectează convenabil. Independența devine un discurs ornamental, de fanfară, bun de fluturat la ocazii festive, cu un mic în colțul gurii, cuvinte mari, gesturi sigure, fără sens, fără regrete.
Pampon, indignatul de profesie, nu e nici el departe. Trăiește din revolta fără obiect, din aceeași furie perfect convinsă că are dreptate, chiar și atunci cînd nu mai știe exact de ce. În acest decor, declararea Anului Americii nu este o eroare, ci o reacție pavloviană, de gest făcut cu maximă gravitate și minimă reflecție.
Caragiale ne-a arătat deja că absurdul românesc nu e haotic, e chiar foarte bine organizat. Ca în celebra scenă a măselei scoase la frizer, intervenția este brutală, dureroasă și complet disproporționată față de problema reală. Oh, dar este făcută cu o siguranță morală impecabilă.
Evident, Caragiale nu a murit, doar s-a mutat. Din cafenele în comunicate de presă, din berării în studiouri de televiziune, din comedie în administrație. Personajele nu mai poartă joben, se plimbă în blugi roșii sau costume vulgare care se vor sobre, vorbesc despre valori & strategii și vor să ne convingă că și ele cred în propriile contradicții.
Mița și-a schimbat rochia, Pampon jobenul, și peste tară s-a așezat o formă de normalitate paradoxală. Un absurd care nu mai provoacă revoltă, impune adaptare. Iar aceasta este, din păcate, cea mai caragialescă dintre toate situațiile posibile.
Maurice Munteanu este stilist la revista Elle.
