Date legate de fenomenul violenței în școală, colectate în anii 2016-2022 și puse la dispoziție de Salvați Copiii România, ne arată în anul 2022 că 49% din elevi au declarat că au fost victime ale bullying-ului, 81% din elevi au fost martori la situații de bullying în școala unde învață și 27% din elevi au fost autori ai actelor de bullying.
În anul 2020, Ministerul Educației și Cercetării a publicat Normele metodologice privind aplicarea Legii educației naționale privind violența psihologică – bullying, care prevede, printre alte măsuri necesare, și intervenția în echipă multidisciplinară și interinstituțională asupra copilului aflat în situații de violență în școală sau în cadrul familiei.
Doresc să fac o punte de înțelegere a potențialului de agresivitate din ființa umană între trecut și prezent, pornind de la părintele psihanalizei, Sigmund Freud, care vorbea despre două pulsiuni fundamentale: pulsiunea sexuală (eros), exprimată prin plăcere, atracție, dorință, și pulsiunea distrugerii (thanatos), manifestată prin agresivitate, autodistrugere, asumarea riscurilor, și viziunea actuală, care îmbină psihologia dezvoltării cu neuroștiința, respectiv cercetătorul Daniel Siegel și colaboratorii acestuia, care prezintă o dimensiune integrativă asupra creierului și modalități de reglare emoțională. Acesta vorbește în cercetările efectuate despre agresivitatea reactivă, exprimată prin furie, declanșată de frică sau amenințare, și agresivitatea prădătoare, care este calculată, fără emoție.
În opera science-fiction Dune de Frank Herbert este enunțată o litanie folosită de ordinul politic și mistic Bene Gesserit, cu scop de autocontrol mintal și meditațional, pentru anihilarea efectului paralizant al fricii, o redau: „Nu trebuie să mă tem. Teama ucide mintea. Teama este moartea mică ce aduce anihilarea totală. Îmi voi înfrunta teama. Îi voi permite să treacă peste mine și prin mine”.
La fel cum nu putem „dezlipi” culoarea de pe un fruct, nu putem „dezlipi” potențialul agresiv din fiecare dintre noi, însă aceasta este doar o parte a poveștii în contextul violenței în școală. Cealaltă parte a poveștii este că „teama ucide mintea” – cu alte cuvinte, atunci cînd un elev este victimă a violenței în școală sau victimă repetată a violenței (bullying) sau cînd alți elevi sînt martori ai actelor de violență în spațiul școlii, „teama ucide mintea”, indică cercetările în neuroștiință. Or spațiul școlar, în loc să fie un spațiu al învățării, al dezvoltării emoționale și intelectuale, devine un cadru în care frica domină și implicit problemele de relaționare și învățare.
„Teama ucide mintea” pentru că structurile subcorticale, amigdala, hipotalamusul și nucleus accumbens, cele care răspund de reacțiile la amenințare, frică, furie primează ca activare în spațiul școlii, pe cînd, în variantă funcțională (sau ideală!), în spațiul școlii, structurile frontale, responsabile de decizii sociale și morale, reglarea emoțiilor, integrarea informației emoționale și cognitive ar fi recomandat să fie cu precădere activate.
Desigur că am simplificat mult cîteva teorii principale din domeniul neuroștiințelor pentru a susține teza că violența în școală afectează nu doar relațiile dintre elevi și climatul școlar, ci însuși parcursul dezvoltării sănătoase a creierului și achizițiile de învățare.
Violența fizică sau verbală reprezintă, printre altele, abilități slabe de reglare emoțională. Cum învață un copil autoreglarea emoțională, atunci cînd este confruntat cu emoții intens negative sau situații stresante?
Abilitatea de autoreglare emoțională se învață prin procesul de co-reglare, prin care trece de mii de ori cu părintele său, în primă fază, apoi cu adulți relevanți din jurul lui, bunici, educatori, învățători, profesori, de-a lungul anilor formatori.
Procesul de co-reglare emoțională cuprinde prezență emoțională, empatie, suport și sincronicitate atunci cînd elevul se confruntă cu emoții negative. Astfel, el învață cum să-și regleze propriile emoții și, în consecință, să reacționeze pe cît posibil asertiv, nu prin agresivitate verbală sau fizică asupra colegilor, de exemplu.
Emoțiile negative ale elevului se co-reglează prin conectarea la sistemul nervos reglat al unui adult de încredere. „Îi împrumut creierul meu copilului în primii ani de viață”, scrie neurocercetătoarea Greer Kirshenbaum. În primii 12 ani de viață, aș adăuga eu.
Școala, ca un spațiu sigur emoțional pentru elevi, este responsabilitatea adulților autoreglați emoțional (aici este o întreagă discuție legată de grija de sine a profesorului), astfel încît comportamentele și atitudinile explicite și implicite să aibă impact reglator asupra beneficiarilor educației, elevii.
Sensul corect în dezvoltarea unui climat de siguranță pentru elevi arată așa: autoreglarea profesorului – din care rezultă co-reglarea elevului – din care rezultă autoreglarea elevului.
Da, fără îndoială, munca unui profesor este dificilă, atît sub aspect logistic, cît și sub aspectul definirii emoționale și relaționale, iar responsabilitatea formării unor oameni (mai mult decît) funcționali este imensă, dincolo de rigurozitatea și relevanța conținuturilor predate.
Alina-Anamaria Rotaru este psiholog, psihoterapeut și consilier școlar.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
.jpg)
