Un text despre nostalgie ar trebui să debuteze cu trecutul, nu-i așa? Iar nostalgia care ar putea spera să extragă puțin adevăr și puțină viață dintr-un text n-ar putea fi decît nostalgia mea.
Acum cincisprezece ani țineam un blog al cărui personaj principal era Crocolili, o ființă pe jumătate reală, pe jumătate imaginară. Gospodăria ei era o mică instalație construită pe bază de joacă și tandrețe și populată de creaturi micuțe, în principal șoriceii vorbitori a căror stăpînă era, dar și veverițe care n-au coborît niciodată în realitate fiindcă locuiau pe copăceii cusuți în perdea, pești de argint și fluturași de aur, căluți de soare și mere chițăitoare, omizi geometra cu aspect de rămurele, un hipopotam cît o bomboană care se gîdila de la bijuterii.
„Sînt creaturi la mine-n gospodărie”, explica Crocolili pentru cei cinci cititori ai blog-ului, „care chiar cred în mit și magie, și care se-antrenează de zor ca într-o bună zi puterea lor din interior să prindă contur și în Afară. Tot în gospodărie, în aceeași Oală, se găsesc și cîteva livre de minți naive, cu mare apetit de înțelepciune, care visează că tot ce zboară se mănîncă! Oricum, împreună sublimează unii din alții în spectacole de artă spagyrică.”
Și dedesubt, pentru exemplificare, erau înfățișați un porc de jucărie c-o gîscă de jucărie aflată în spatele lui pe post de aripi. Și în fața celor doi un rînd de spectatori creduli, adunați și ei de prin te miri ce magazine de jucării, ca să vadă cum tot ce zboară se mănîncă.
Șoriceii citeau din Harmonia Caelestis a lui Péter Esterházy și, cînd se angajau în conversații sau o pistonau pe stăpîna lor că vor ceva impresionant de la viață, trebuia să fie urcați de pe mochetă pe degetul ei arătător; în general, în vremea aceea viața era întreagă și deplină ca o cutiuță muzicală.
Revizitînd zilele astea blog-ul, în calitatea mea de om de 43 de ani, am dat peste o postare în care instalația era alcătuită dintr-o plasă uriașă de rafie, de un galben orbitor, așezată pe un parchet scăldat în lumină, iar lîngă monumentala plasă de cumpărături era plasată o pereche de pantofiori galbeni în miniatură, probabil de la o păpușică găsită în pufuleții cu surpriză. Diferența de proporții era semnificativă. Și instalația lui Crocolili zicea așa: „Eu, înainte să pic în plasă, mă descalț”.
O altă instalație era alcătuită dintr-un palton (de dimensiuni umane) întins pe canapea, avînd la baza lui o pereche de cizmulițe roșii în miniatură, probabil tot de la pufuleții cu surpriză. O ținută pentru ieșit din casă la plimbare, cum ar veni. La comentarii, o cititoare exclama: „Crocolili, tu încapi într-un medalion din ăla care se desface!”.
Recitind comentariul, cincisprezece ani mai tîrziu, am izbucnit în plîns. Duioșia comentatoarei mele m-a dat peste cap. Și mi-am zis cu bucurie: „Doamne, cît de frumos e trecutul!”.
Abia am așteptat să vină copiii mei acasă ca să le dau vestea cea mare: „Mama voastră a fost și ea tînără cîndva! Haideți să v-o arăt pe Crocolili!”. Să le spun copiilor mei de 12 și 16 ani că a fost o vreme cînd mă jucam și mă prosteam. O vreme pe care era cît pe ce s-o uit. Bucuria care m-a cuprins venea și din brusca revelație că toată tandrețea din „gospodăria” lui Crocolili era în strînsă legătură cu faptul că atunci eram o mamă foarte tînără; eram trei, eu, soțul meu și fiul nostru Eduard care avea abia un an. El era, pentru mine, o creatură nespus de înduioșătoare, aproape ca un șoricel în miniatură. Care probabil mînca, cu ceva regularitate, pufuleți cu surpriză.
Nu știam atunci că aveam să pic în plasa (vieții) cu adevărat, că aveam să înfrunt dezastre personale care aveau să mă înghită cu vîrf și îndesat. Dar că, păstrînd intuiția jucăușei Crocolili de acum cincisprezece ani, urma, inconștient, să mă descalț înainte de intrarea în dezastrul personal. De ce? Păi, ca să nu-mi pierd urma, să nu mă rătăcesc cu totul de mine, să nu devin de nerecunoscut pentru mine însămi, să am cu ce să mă încalț la loc cînd suferința și pierderea se estompează și scad în intensitate. Ca să am cu ce să merg mai departe.
Tandrețe & angajament
Nu tot trecutul nostru este frumos, de-un galben orbitor. Trecutul frumos ca un prinț îl pierdem și-l putem regăsi pentru scurte și binecuvîntate momente de grație. Iar pentru trecutul mai puțin drăguț, locuit de eșecuri, ratări, pierderi inadmisibile, părinți care au pierit, căsnicii care s-au destrămat, boli care și-au făcut apariția în corpurile noastre, disprețul care s-a insinuat în legăturile dintre frați, singurătățile lipsite de mîngîiere – vrem ceva foarte-foarte simplu. Vrem să-l dăm ușor uitării. Să ne împăcăm cu el.
Și nu există metodă mai sigură împotriva pierderilor decît tandrețea și angajamentul. Trecutului nu-i putem ține piept decît cu tandrețe. Ne trebuie tandrețe ca să ne iertăm că nu ne-am putut salva părinții, frații sau bunicii de la moarte, căsniciile de la destrămare, corpurile din calea bolii, că nu ne-am putut păzi relațiile de alienare, urîțenii sau promisiuni ratate.
Iar prezentul, ca ofertă de realitate în care să putem trăi onorabil, nu poate avea forță și legitimitate decît pe calea angajamentului. Îngrijind un cîine, o floare, o mînă de elevi, pacienți, o bătrînică, un strat de flori. Să spunem „Prezent”. „Sînt aici.” Să simțim că existăm și că viața noastră există fiindcă cineva se poate baza pe noi.
La fel ca blog-ul Crocolili, viața noastră e pe jumătate vie, pe jumătate vis. Nu ne putem dezmetici suficient de bine să cuprindem cu mintea tot ce am trăit și cum a trecut atîta timp peste noi. E important și necesar să ne amintim cu plăcere de trecut, o spun și studiile că rememorarea nostalgică a trecutului întărește sentimentul propriei continuități, că ne face mai pozitivi și ne umple de căldură, că are atributele unui analgezic împotriva durerii psihice, dar vă propun să ne gîndim serios dacă vrem să îl idealizăm.
Nostalgia care idealizează trecutul riscă să se transforme în concurență neloială și să (ne) confiște din prezentul care nu poate concura cu o asemenea ficțiune.
Pentru un psiholog, nimic nu se compară cu realitatea. Și acceptarea realității. Acceptarea nu înseamnă altceva decît luarea ca atare unor realități date care există în fața mea, în trecutul meu, în constituția mea, în familia mea, în biografia mea etc., pe care eu, în primă fază a stabilirii unei luări de atitudine, nu pot altceva decît să le constat. Pot să constat că am 1,66 m și nimic altceva. Că am luat 7,50 la examen. Pot să constat că am picat interviul. Constatarea întemeiază un punct de sprijin – acest pot anunță o putință.
Cînd nu pot lua nimic ca atare și nereușita mă aruncă în toate direcțiile, de la cît de idiot a fost individul care mi-a pus întrebările la cît de strîmbă și absurdă e lumea, la cît de prost și incapabil sînt eu, mă sugrum singur în jurul cozii. Învîrtitul în jurul cozii ostenește, nu întemeiază nimic, îmi arată că n-am în „ce” sprijini eșecul. Cînd nu pot suporta realități date sau deja întîmplate se cheamă că nu accept realitatea și nu-i fac față. Ce nu pot accepta se transformă în in-suport-abil, anunțînd o lipsă de suport interior: „nu pot să suport lucrul ăsta”, „nu pot să trăiesc cu asta”…
Lucrînd această capacitate de acceptare, putem descoperi ce se mai poate face – și în această cercetare de posibilități să ne întemeiem trăitul.
Recitind blog-ul, nu mi-am dorit nici o clipă să mă întorc înapoi. Eu aparțin acum prezentului și viitorului, sper. Am treabă de făcut aici, unde mă aflu acum. Nu mai vreau să fiu Crocolili. Acum a venit rîndul Irinei, fiica noastră, să meșterească jucării din lut și să le așeze pe biroul mamei. În vecinătatea mea cineva se joacă în continuare. E bine, sînt mulțumită.
Dragoste & iertare
După o vîrstă, timpul ni se alătură cu adevărat și realizăm cu ușurare că nu mai e loc decît pentru a trăi potrivit. Nu mai e loc decît pentru dragoste și iertare. Și fiindcă sînt ființă gînditoare, fiindcă îmi pot gîndi propria viață, îmi pot spune: „Ai ajuns aici. Aici unde nimeni altcineva nu mai e. Nu vine nimeni să te salveze, nu vine nimeni să te scoată pe brațe din propria viață. Ce faci? E cea mai sinceră întrebare pe care ți-o pui tu ție. Ce faci cu tine, amice? Ce faci cu tine, Mihăiță? Ce faci cu tine, copile? Ce faci cu tine, vrăbiuță? Ce faci cu tine, muțenie? Încotro?”.
Cine face față trecutului – și de făcut față trecutului nu ești chemat s-o faci decît după ce jumătate din viața ta îi aparține – nu se mai confundă vreodată cu nimeni altcineva, rămîne al lui pînă la sfîrșit în mod onorabil. Onorabilitatea nu e iubire de sine. E altceva. E ceva ce ți se reamintește, într-o clipă de grație, că ești. E ca atunci cînd părintele îi reamintește copilului care o tulește afară să nu își uite cheia. Sau haina. Sau pachețelul de mîncare. Ți se reamintește că ai uitat ceva ce e al tău, care trebuie să ajungă înapoi în posesia ta și să fie la tine. Da e un loc. Vorba poetului, viața de după trecut „it’s a broken hallelujah”, dar părerea mea e că un Da zdrobit tot un Da e. E al doilea Da, cel mai bun al doilea Da de care putem avea parte după ce lucrurile n-au ieșit deloc așa cum tare am fi vrut și tare am fi avut nevoie.
Mă apropii de sfîrșit spunînd că n-am știut cum o să se încheie această dare de seamă. La început am știut începutul. Nu știu niciodată la perfecție cum o să se desfășoare sau termine lucrurile pe care le încep. E la fel ca atunci cînd încep ședințele de terapie. Notez ce îmi spune omul din fața mea și nu știu niciodată ce o să conțină ultimele foi A4 pe care se încheie ședința. Nu știm nici eu, nici pacientul meu. Și această „neștiință” comună e un lucru foarte frumos. Fiindcă urmează să descoperim împreună în întîlnire.
Nu știm deci, dar ce veste bună: urmează să știm! Urmează să ne clarificăm, urmează să ne uimească ceva ce-n clipa asta nu cunoaștem. Urmează un viitor. De unde știm asta? Păi, n-a fost niciodată să nu fie cumva. Cumva va fi… și de acolo voi (vom pleca) de fiecare dată mai departe. Mă voi conduce după ceea ce este.
Iată, abia acum văd ce nu puteam vedea la început. În prima parte am pus șoricei vorbitori, în a doua puțină solemnitate. Stimați cititori de 40+, 50+ cu inimi obosite, textul acesta reprezintă străduința mea de a striga după domniile-voastre să ieșiți din plasă și să vă tratați cu bunătate. „Hei! Ați uitat ceva! Vă rog să luați acest pachețel, această cheiță, acest medalion ca să vă reamintiți, vă rog, de dumneavoastră.” Poate în medalion o să găsiți o fotografie de pe vremea cînd erați copii și erați în întregime inocenți și nimic nu vi se putea reproșa. Poate găsiți un picuț de dragoste. Un picuț de dragoste ca să vă puteți ierta și astfel să trăiți mai departe. Omul împăcat cu sine e doi oameni deodată. Unul care caută înfrigurat împăcarea și celălalt care o primește cu bucurie. Și unde-s doi, puterea crește. Sfîrșit.
Andrada Ilisan este psiholog clinician și psihoterapeut analitic existențial.
.jpg)
