E duminică 1 martie, stau în cafeneaua mea preferată din Chamberi și scriu. De un an și jumatate m-am mutat la Madrid. Am luat-o de la zero în corporație, după mulți ani de freelancing.
Sînt în Rheims, am 16 ani și autobuzul care scoate mult fum ne aduce înapoi în țară, după cîteva zile de mers tîrîș prin Europa și un schimb între licee. Scoate atît de mult fum încît, de rușine, stăm cu perdelele trase. Mă întorc din Chaumont, cu primul meu Lancôme și cu Parisul văzut pentru prima oară.
Stau pe caloriferul rece din camera mea și privesc departe. Vreau să plec în lumea civilizată. Mă uit lung la fiecare avion și mă întreb unde se duce. Unde voi pleca? Și cînd?
Acum scriu de cealaltă parte a ferestrei mele. A visului meu de adolescentă.
Prima dată am plecat după facultate, am fost prima generație Erasmus. Am plecat să studiez la Roma, orașul făgăduinței mele. După trei ani m-am întors în țară să îmi preiau postul de asistent la universitate. Culorile mi s-au șters încet, timp de douăzeci de ani în mediul toxic universitar. Am decis să plec de acolo după (prea) mult timp: să-mi dau o a doua șansă. A fost greu, foarte greu, ca orice schimbare majoră, pentru că a presupus, în primul rînd, o schimbare de identitate. Nu mai eram profesor. În acel moment anume, scrisul m-a ajutat să îmi dau seama ce vreau să fac mai departe. Și cine vreau să fiu.
În ultimii ani, mi-am dorit din ce în ce mai mult să plec, puteam să respir doar cînd ajungeam pe un aeroport străin. Acolo eram eu, din nou, cu toate culorile mele la loc.
Trăiesc în Madrid de un an și cinci luni. Sînt zile în care mă apuc de obraji și încă mi se pare că nu e aievea. Iubesc orașul ăsta plin de turiști, cu cer albastru, papagali în copaci și cuvinte sîsîite.
Am plecat din România la cincizeci de ani și două luni.
Mi-a fost frică să plec. Mult timp. Poate prea mult. Pînă cînd am avut de a face cu Golgota spitalelor, cu unii medici și cu ultimii ani ai tatei. Atunci mi-am dat seama că, pentru mine, să plec înseamnă să-mi dau voie să trăiesc.
De ce mi-a fost greu să plec?
Pentru mine plecatul era despre exil. Acel exil despre care am citit mereu, plecarea definitivă din timpul granițelor închise. Tot ce am citit a apăsat greu, fără să vreau îmi însușisem gîndurile celor care au avut curaj să fugă de cealaltă parte a zidului. Știam ce costuri enorme erau pentru cei plecați și pentru cei rămași.
Mi-a fost greu să plec pentru că am întrebat în stînga și în dreapta cum e cînd pleci. Și dacă merită. Nu știu dacă am întrebat ca să îmi fac curaj să stau sau să plec.
Pînă cînd, într-o zi, am aplicat la un job fără să mai stau pe gînduri.
Ce e greu? Să stau aici e o alegere asumată, departe de mama, de animalele mele fără de care am stat foarte mult timp, de prietenii mei, de cărțile mele (am doar o parte aici).
E dificil să găsești chirie în Madrid, eu am căutat o vară întreagă, acum mă bucur de terasa mea și de copacii din față, care se colorează ușor în verde.
E greu la început, pînă poți comunica, pînă deprinzi logica administrației de aici sau înveți că săgețile sînt pe dos, iar autobuzul oprește în stație doar dacă îi faci cu mîna.
Încă mă mai simt singură. Și nu îmi e limpede dacă e din cauză că sînt singură aici, sau din cauza altor expați care se plîng de același lucru. Dar așa e la început.
Ce îmi e ușor? Să mă aleg pe mine, în fiecare zi. Să îmi amintesc de ce sînt aici. Iar și iar. Ori de cîte ori m-a ajuns un gînd de întoarcere, vizitele scurte în țară m-au făcut să știu, din nou, de ce am plecat.
Să comunic ușor cu oricine: mi s-a întîmplat ca așteptînd autobuzul de noapte să discut despre sensul vieții cu o doamnă, fostă profesoară și ea. M-a întrebat discret dacă noi spunem de suficient de multe ori te iubesc celor care o merită.
Aici e despre bunătate, omenie, ușurătate și senin. Așa sînt oamenii aici.
Aici îmbrățișările și discuțiile dintre noi, cei plecați din țări diferite, au un sens anume. Tînjim după ceva ce mai trăiește doar în memoria noastră afectivă.
Viața mea acum e aici. Am prieteni noi, pe lîngă prietena mea dragă din liceu, pentru care sînt foarte recunoscătoare.
E a doua jumătate a vieții pentru mine.
Și a doua șansă.
Am plecat ca să fiu tratată ca om în sistemul de sănătate, mai ales atunci cînd anii vor lăsa urme adînci în mine și în corpul meu. Am plecat să trăiesc mai ușor, să nu mă mai încrunt și să nu mai fiu umilită în relații instituționale. Am lăsat în urmă agresivitatea, judecata și toxicitatea. Am plecat și nu mai sînt la fel. Acum știu că sînt foarte curajoasă. Dacă nu aș fi plecat, probabil că nu aș fi aflat asta despre mine.
Prețul de plătit? Oricît ar fi de greu, e prețul sincerității cu mine. Al binelui meu. Al faptului că aici respir adînc și zîmbesc cînd ies pe stradă, chiar dacă încă mă poticnesc în cuvinte.
Claudia Maria Udrescu este co-autoare a volumului colectiv Dor de tata (Editura Creator, 2025).
