Într-o vacanță în Grecia, pe la jumătatea aniilor ’90, am intrat într-un camping de lîngă Itea, în apropiere de Delfi cu al său oracol. Căutam un loc pentru cort. Campingul era cam aglomerat, dar am ochit un perimetru posibil, foarte aproape de mare. Problema era că acolo îi tăiam priveliștea unui tip cu barbă albă, un fel de Hemingway contemplativ. El desigur își închipuia că nimeni nu-și va mai pune cortul între al lui și mare. M-am apropiat și l-am întrebat politicos, în engleză, dacă aș putea totuși să mă instalez acolo. A lăsat o secundă de tăcere înainte să-mi răspundă, mîngîindu-și barba și părînd a cugeta. Apoi a pronunțat răspicat: „I’d prefer not“. Auzind o asemenea formulare, am rămas interzis. Nu era un refuz direct și brutal, dar, evident, nu lăsa loc de interpretări. N-am găsit altceva mai inteligent de făcut decît să dispar din fața acelui individ. În cele din urmă. ne-am găsit un alt loc, mai sus pe deal, lîngă niște nemți din fosta RDG, care, văzîndu-ne în încurcătură, ne-au făcut semn că lîngă ei se poate. Formula americanului – căci, mai mult ca sigur, american trebuie să fi fost – m-a obsedat însă multă vreme.
Nu citisem pe atunci povestirea lui Mellvile, „Bartleby“, cu al său personaj care dă un singur răspuns la tot ce i se cere: „I would prefer not“. Și abia recent am citit și eseul filozofului Gilles Deleuze care analizează povestirea și celebra formulă a personajului lui Melville, explicînd în profunzime efectul ei de-a dreptul paralizant.
Gîndindu-mă retrospectiv, mi-e destul de clar că americanul din camping știa toate astea. Numai așa se poate explica felul în care a accentuat formula și atenția cu care mi s-a părut că mi-a urmărit apoi reacția. Și în povestirea lui Melville, cel care primește un asemenea răspuns nu găsește altă soluție decît să plece, să-și părăsească propriul birou, care rămîne practic (pentru o vreme) în stăpînirea angajatului său, Bartleby. Reacția mea a fost similară. Ce s-o mai fi distrat americanul, în sinea lui.
Ideea e că, printr-așa o formulă, personajul lui Melville anulează totul. Cînd spui aș prefera să nu, pare o alegere. Dar ce alegi? Celălalt termen nu e dat. Nu spui: prefer una în loc de alta. Formula conține o neterminare și o nedeterminare. Aici sînt nebunia și absurdul care, odată începute, duc în cele din urmă la moartea lui Bartleby pentru că, mergînd pe calea asta, el „preferă” să nu mai facă nimic și, în final, „alege” să nici nu mai mănînce.
Deleuze observă cum formula aș prefera să nu contaminează totul și duce analiza ei și a personajului lui Melville pînă la ultimele consecințe. Vorbește despre un neant al voinței în cazul lui Bartleby și despre naturile primare care apar în romanele lui Melville, personaje care pot avea „o logică extremă și nerațională”, figuri care „sfidează psihologia” și „depășesc legile generale ale limbajului”. Pe de-o parte e încăpățînatul și demonicul căpitan Ahab din Moby Dick, pe de alta ar fi straniul și lipsitul de voință Bartleby care, chiar dacă și el poate fi considerat nebun, e unul cu valențe angelice.
Deleuze observă că avocatul care l-a angajat pe Bartleby joacă un rol patern și nu unul frățesc, făcînd o legătură și cu spiritul american caracteristic unei societăți a fraților (fără tați), care se bazează pe încrederea între ei și pe drumul pe care-l urmează. Bartleby ar cere, consideră el, încredere și fraternitate și nu grija paternă oferită de avocat. Concluzia filozofului francez e că Bartleby nu e nicidecum pacientul, ci chiar „doctorul unei Americi bolnave”.
Sigur, am ajuns foarte departe de disputa din campingul grecesc. Dar întrebarea care se pune, în contextul alegerilor, e ce te faci dacă omul, care are liber-arbitru și deci posibilitatea de a face alegeri, își folosește această atribuție, această libertate, pentru a alege nimicul? În povestirea lui Melville, angajatorul lui Bartleby (care nu întîmplător e avocat) este pur și simplu blocat. Nu înțelege cum ar putea să reacționeze la o asemenea atitudine. Prefer să nu pare să fie un drept al individului, dar e unul care poate face să explodeze orice contract, orice înțelegere. Iar exclamația avocatului din finalul povestirii e: „Vai ție, omenire!”.
