Morala biblică, pe care s-a construit civilizația libertății și cultura Europei, îi atribuie lui Dumnezeu opera creației, dar și măsura vieții omului. A primi ca atare realitatea existenței presupune legătura de credință și gustul datoriei față de Binefăcătorul providențial. Viața nu se termină aici, iar, în detrimentul sentimentului de lehamite, fidelitatea față de ea – și sfîrșitul ei firesc –, precum și răbdarea în fața adversităților rămîn în orice caz virtuți esențiale pentru ceea ce înseamnă perspectiva eternității.
Ideea că fiecare om și-ar putea pune capăt zilelor cînd poftește este ușor de întîlnit în realitate. Prezentată ca progres și semn de civilizație, perspectiva eutanasiei tinde în multe locuri din lume să afle și un cadru legislativ invocînd „dreptul” omului de a-și decide soarta. Sprijinitorii unor asemenea cauze nu sînt greu de găsit. Printre ei, uneori, se întîlnesc și oameni cu bune intenții, care sfîrșesc prin a se considera ei înșiși măsura lucrurilor, devenind slujitori ai unui curent de gîndire care amplifică și mai mult confuzia lumii bîntuite de egolatrie. Simțindu-se învestiți să rezolve soarta societății, exponenții activismului secularizat își aleg de obicei refugiul în victimizare, supărîndu-se foarte tare pe aceia care nu le împărtășesc părerile.
Credința în importanța pe care și-o dă fiecare – dacă e să cugetăm la iluzia autonomiei activismului –, prezumția de a ne descurca singuri și vanitatea de a ne inventa idolii, la care ne închinăm cu egoistă strictețe, păstrează întotdeauna gustul amar al fatalității. În cazul în care nu mai putem însuma merite sau succese, iar zădărnicia și rănile – pe care le purtăm inevitabil, ca ființe limitate – par să ne covîrșească, ajungem chiar să credem că totul e fără rost. Astfel, viața superficială pe care o alegem, care ne împiedică să asimilăm încercările drept situații de creștere, ne aduce adeseori în situația de a da întunericului în care zăcem un nume de lumină.
Omenirea a avut întotdeauna de furcă cu primejdia de a se abandona instinctelor primare. În același timp, percepția fricii în fața unui soi de libertate fără contur – care nu numai că nu înăbușă pasiunile, ci le comunică forța distrugătoare – a condus pașii omului spre instanțele unui discernămînt în favoarea clarității ideii de valoare. Chiar și slăbiciunea manifestă în fața idealurilor morale rămîne parte a rolului conștiinței personale de a fi un obstacol în calea lipsei de măsură. Nu ajunge să ne stăpînim pasiunile pentru a le transforma. Permițîndu-le să acumuleze o forță în spatele unui stăvilar precar, ele pot spulbera totul fără o sinceră și permanentă asceză a interiorității. Pare straniu, dar cu cît referința la virtute (și, pînă la urmă, la ajutorul atribuit harului divin) va fi mai contestată, cu atît forța distrugerii riscă să devină spulberătoare.
Perspectiva pentru care slăbiciunea/neputințele bătrîneții, realitatea durerii ireversibile sau, pur și simplu, plictisul ori oboseala (patologică!) de a mai trăi sînt pretexte pentru a inventa etica neantului atrage atenția dr. Victor Frankl, neuropsihiatru, întemeietor al logoterapiei și supraviețuitor al lagărelor naziste (Omul în căutarea sensului vieții). Cinismul religiozității nihiliste continuă să-i interzică universului faptul de a avea un scop, admițîndu-i-l doar pe acela de a fi și-atît. Descriind principiile ființei umane în sensul apărării și păstrării vieții, Frankl nu se sfiește să afirme că nihilismul nu e decît propaganda ideii că nimic nu are sens pe lumea asta. A ne pune capăt vieții printr-o decizie personală este o răzvrătire față de Viața însăși, față de harul de a exista acordat fiecărei persoane în parte.
Zestrea creștină duce înainte sintagma esențială a realității omului definită de morala biblică și nu se va putea plia exaltării filozofiei neantului. Suspectată de conservatorism sau retard în perspective, cultura izvorîtă din Evanghelii se străduiește să arate, odată cu darul vieții, curajul lui Iisus de a îndura suferința și moartea drept cea mai grăitoare probă a bunătății și compasiunii sale în favoarea lumii. Nașterea aduce cu sine riscul crucii, o cruce a zădărniciei personale, de unde nu vor lipsi, după intrarea în lume, neputințele bolii, ale suferinței, ale bătrîneții. Demnitatea umană nu se rezumă la autosuficiența persoanelor sau la autonomia lor în fața vîrstei și a sănătății, a confortului. Fericirea unui om nu devine posibilă doar fiindcă durerea l-ar putea ocoli, ci pentru că, indiferent de logica circumstanțială, merită ca el să se încreadă într-un țel nebănuit pe care viața i-l pune înainte.
„Moartea dulce“
Limanurile credinței, dacă e să interogăm Evangheliile, nu se mărginesc la ideea de utilitate a ființei umane sau la ambițiile eficienței sale de a controla cît mai mult din realitate. Simpatizanții eutanasiei ca „moarte dulce” – cu dreptul aferent la presupusa libertate de anihilare! – nu pot admite că zădărnicia înscrisă în firea omului nuanțează ideea de plenitudine a persoanei. Tocmai de aceea, nu e neînsemnat faptul că Leon al XIV-lea, îndată după preluarea misiunii sale, a considerat un lucru de bun-simț sublinierea acestui principiu al condiției omului: „Tocmai în natura noastră umană limitată își găsesc loc compasiunea și preocuparea sinceră față de nevoile celorlalți, o generozitate care apare și surprinde, chiar și unde domnesc întunericul și eșecul, experiența spirituală și adorarea lui Dumnezeu.
Descoperim asta în numeroasele momente în care limitele se manifestă în viața noastră: cînd sîntem refuzați, cînd trecem prin suferința bolii sau a pierderii cuiva drag, cînd ne confruntăm cu slăbiciunea noastră sau cu eșecul. În mod tainic, tocmai în astfel de momente putem găsi o înțelepciune nouă, putem simți cu propria ființă afecțiunea celorlalți și putem experimenta prezența Domnului. [...] A renunța la această aventură, dramatică și splendidă totodată, în numele unei pretinse depășiri a tuturor limitelor noastre omenești, ar putea sugera multe lucruri, dar nu ar mai însemna să fii om” (Magnifica Humanitas). Fiecare om este invitat să descopere că viața lui – construită pe împlinirea binelui inspirat și mărturisit de respectul pentru semeni – nu corespunde neapărat siguranței personale nelimitate și nici nu e o cale absolută pentru a semnala pierderea comodității ca pe un atentat la demnitatea umană.
Dacă timiditatea și neliniștea creștinului în fața potrivnicilor religiei par uneori excesive, nu trebuie uitat că mărturia personală a credinței sale, senină și perseverentă, are întîietate absolută în sprijinul valorii vieții. Un asemenea mesaj pe plaiurile noastre riscă, din păcate, să fie ocultat sub amprenta unei religiozități iluminate de „geniul” culturii naționale. Evlavia aferentă acestor simțăminte nelalocul lor nu va reuși să elibereze universalitatea mesajului credinței creștine și să-i ofere rațiunea pe măsură. Dacă în nevoia de luciditate creștinul de la noi trebuie să distingă între credință și un soi de habotnicie etnicistă, ar merita observat dacă vor reuși marile întrebări ale vieții să-i inspire pe aceia cu care el interacționează.
Indiferent de epocă sau de latitudine geografică, mărturia vie a crezului personal în Iisus păstrează întîietate vizavi de capacitatea de a-i seduce pe ceilalți cu tot felul de calități strămoșești. Dacă nu va recunoaște primejdia încîntării de sine – adversarul principal al mărturiei creștine –, credinciosul autosuficient va pierde gustul chemării de a-și adînci sensul vieții și răspunderea în fața ei.
Pentru cei ce socotesc o izbîndă controlul asupra vieții, crucea va fi întotdeauna o absurditate vădită. Bunătatea, omenia, iertarea, compasiunea nu pot fi trăite fără sacrificii, iar practica discernămîntului în clipele penibile de adversitate fără inspirația valorilor care păstrează pecetea atemporalității, nefiind ele circumstanțiale. Secretul lucidității depinde de cum anume înțelegem să percepem realitatea plenitudinii, a integrității și mai ales felul în care învățăm să ne regăsim în acest univers de interioritate premergător veșniciei. Biserica a ținut flamura civilizației în societatea umană, avînd prezente aceste convingeri, însoțind oamenii în suferință, alinîndu-i, oferind asistență și încurajînd îngrijirile paleative ale bolnavilor terminali.
Nu e o viziune inspirată de putere, de complicitatea la deșertăciune, ci de un devotament de tipul celui mărturisit de Maica Tereza din Calcutta – dacă e să dau un singur exemplu. Dacă nevoia de Dumnezeu nu ar fi continuat să se decanteze pe fondul bătăliei cu ceea ce deturnează de la învățătura lui, creștinătatea ar fi rămas, de-a lungul istoriei, închisă în cadrul unei antreprize publice bizare – veșnic în pericol să dea faliment –, dar care, cu toate neajunsurile, a continuat să meargă mai departe. Cînd viața poate fi o cale parcursă împreună cu Cel Răstignit, ea conduce sigur spre Înviere în credință.
Într-adevăr, nu putem învia fără a muri mai întîi. A muri (simbolic) mai ales sinelui propriu printr-o asceză care conferă și mai multă profunzime în scrutarea complexității plămadei din care sîntem alcătuiți. A renunța atunci la ego-ul singular împănat de prejudecăți e prima condiție pentru a întoarce spatele ispitei de a ne face de petrecanie. În viață contează ce sens (de sacralitate) primesc inclusiv lucrurile pe care nu le putem evita, care consumă și tulbură, care ne pun încrederea la încercare și par să ne lase în mîna descurajării. A opune mîngîierilor disperării și strigătelor infernului de singurătate autoritatea suferinței și zbuciumul inspirat de caritate ne permite să rămînem oameni, pînă la sfîrșitul natural al vieții.
PS Mihai Frățilă este episcopul eparhial al Eparhiei greco-catolice „Sf. Vasile cel Mare“, București.
