Cred că toți cei care ne-am îndrăgostit de fotbal și l-am transformat – din vocație sau din slăbiciune – în expresia unei religii optimiste am ascultat un stoic de la Vest: pe Jürgen Klopp.
Pot spune că de la Klopp am învățat o filosofie practică mai sănătoasă decît ceea ce vînd mulți pe piață (Botton, Robert sau alți profesioniști ori mercenari, seduși de rețetele vieții fericite aplicate robotic și „marketat” tuturor, indiferent de limite): elanul vital e ceva ce trebuie ocrotit de ochii pofticioși ai altora. Viața privată nu poate fi un bun public. Familia nu e de pus în vitrina digitală. Căsnicia proprie nu e per se obiect de studiu, nici pentru sociologi, nici pentru făcătorii de tabloide. Pentru că într-o lume în care nu mai ai nimic doar al tău, nu mai ești tu însuți. „Nu colecționez trofee, ci relații. Nimănui nu îi pasă ce aveți în farfurie, de ce postați așa ceva?”, răspundea Klopp de fiecare dată posac, cînd jurnaliști care nu puteau merge mai departe de presa de scandal îl luau la bani mărunți pentru absența lui din social media.
După ce a plecat de la Liverpool, din nostalgie, a deschis un cont de Instagram: @kloppo a strîns într-o oră 460.000 de follower-i și în 48 de ore două milioane de urmăritori. O cifră nici mai mult, nici mai puțin cît numărul creștinilor ortodocși din Germania. Nu ne spune ce mănîncă de trei ori pe zi și nici ce brand-uri îi atîrnă în șifonier, cîți palmieri are în curtea casei de vacanță și nici cum arată o zi din viața lui. Pentru că... ghiciți ce? Oamenii care educă și schimbă destine nu au nevoie de social media ca să fie sociali, și nici nu trebuie să își vîndă intimitatea ca să subziste. Și te întrebi: cum au trăit unii – vezi Klopp – fără să facă scurtă la mînă de la atîta scrolling în toți anii aceștia? Cum de nu plouă cu selfies și cu daily vlogs, și totuși reușesc să ajungă la inima atîtor oameni? Și, poate cel mai important, de ce, după secole în care s-a murit pentru intimitate și respectarea spațiului privat, pentru autonomie și libertate, dăm astăzi raportul – voluntar și pasional – pentru orice rid de pe față, orice anxietate sau nevroză, orice moment de parenting sau de cuplu, care e frumos tocmai pentru că nu aparține tuturor și nu poate fi trăit la fel de nici un altul? Ce ni s-a întîmplat de credem că o democrație care, pe stradă, se reduce la ignoranță și indiferență, la a lăsa un individ să moară pe marginea drumului sub ochii dezumanizați ai celor grăbiți la ale lor, are puterea de a se converti instantaneu, aproape alchimic și entuziast, în societatea solidară și empatică a ecranelor smart din buzunarele unora tot mai imaturi afectiv?
Simpla idee că „înveți” din experiența vizuală de viață a altora mă sperie. Că rețelele de socializare implică adicție și mimetism social e doar o parte din povestea celor care trăiesc sub lupă și totuși, tot mai atomizați, mai alienați, mai dezrădăcinați. Nu mă interesează să scriu despre depresia influencer-ului, cînd realizează că, într-adevăr, nimănui nu îi pasă ce are în farfurie, cînd marea luptă a tuturor e să pui ceva pe farfurie. Și nici despre nebunia virală de a „cumpăra” urmăritori, de a fideliza avataruri orchestrate algoritmic și ferme de boți: să vrei te „aplaude” ceva ontologic fără corespondent real e o fascinație distopică. Dar să vrei să faci din viața ta intimă, de la spălatul pe dinți la dezastrele cele mai personale, un spectacol pentru alții, asta e ceva de neînțeles pentru orice om care își respectă nu singurătățile, ci singularitățile.
Am însă indignarea de a scrie despre ceva care ne scapă din toată această vedere panopticistă. Pe de o parte, intimitatea autodenunțată nu implică o solidaritate exersată. Pe de altă parte, într-o „bezmeticie” în care aproape toată lumea comodifică intimitatea ca pe o marfă publică, nimeni nu mai știe cum să se comporte în spațiul privat. Să nu îmi spuneți că toți stați bine cu intimitatea sau că toți știți cum să mai trăiți „pe acasă”. Mi se întîmplă să călătoresc și să văd tineri filmînd TikTok-uri. Vrei, nu vrei, apari periferic în „scurtmetrajele lor” necerute de nimeni și consumate de toți. Mi-aș dori să nu apar în exercițiile lor de imagine, dar democrația digitală presupune, de multe ori, că joci în filmul altora. Vedeți, spațiul privat nu e intim, dar nu e nici public, nu e dormitor, dar nici piață – o spune Habermas, lămurindu-ne profetic, cu mult înainte de explozia AI, că nu vom (mai) ști să guvernăm acest orizont al sferei private, în care statul încă are autoritatea morală să se pronunțe, în care toți ar trebui să fim tratați ca egali și să îi tratăm pe ceilalți ca egali. Pe undeva, e și un paradox. E ca și cînd am trăi fără draperii în casă, dar pe deplin obișnuiți să cadă cortina unui spectacol gratuit, pentru care prestăm voluntar. În tot acest performance social, în care, cu cît te spovedești mai mult, te minți că ești mai liber, dar în care, cu cît imiți mai mult, ești tot mai puțin autentic, apare un nou habitus: capacitatea de a prelua orice scenariu social care nu e despre tine, de a te pune în situație și a comenta, deși nimeni nu te-a întrebat nimic, de a trăi și ceea ce nu are legătură cu tine, pentru că, nu-i așa, virtutea flexibilității a făcut lumea un loc tocmai bun de locuit... Uităm că adaptabilitatea poate fi, în egală măsură, un viciu, o conduită a celor slabi, lăudați conjunctural pentru puterea de a lăsa de a ei, de a face parte din turmă, de a se impersona, non-egoist și totuși nesănătos. Dar nu de predarea voluntară a intimității îmi e frică. Mai degrabă, ce mă paralizează e incapacitatea de a mai reacționa uman la intimitățile care ni se dezvăluie impredictibil, neprogramat, independent de lumea 2.0, în care asiști numai la ce îți alegi și ce îți convine.
Există, spuneam, o specie de intimitate dezvăluită prin contingențele sorții, la care am uitat să reacționăm sau cu care nu știm să ne descurcăm. De curînd, am fost în Egipt. O lume care te absoarbe și pe care nu ai cum să nu o iubești. În ciuda polarizărilor sociale, oamenii îți zîmbesc, deși nu te cunosc și nici nu ar avea motive să o facă. Mulți dintre ei conjugă verbul a mînca doar la trecut. Intimitatea lor tragică e la vedere, pentru că nu au cu ce să o ferească de ochii celorlalți. Iar ca spectator involuntar, simți un imens disconfort cînd vezi ceea ce nu ar trebui să vezi și știi că face obiectul rușinii celor împovărați de viață: sărăcia, suferința, neajunsul. Dintr-o întîmplare, am ajuns la o biserică de cartier, care găzduia o nuntă. Better together scria pe decorul floral de lîngă altar. Toți cei ajunși pe nepoftite la cea mai fericită zi din viața unor oameni necunoscuți am făcut poze în diferite formule cu motto-ul inspirațional. Ba chiar mulți l-am găsit cinstit, dincolo de a fi instagramabil: „Ne descurcam și de unii singuri, dar ne-am luat unul cu altul ca să nu murim de plictiseală”. N-ai de unde să știi de ce ar vrea cineva să scrie asta pe albumul lui de nuntă, oricît umor ar avea. Dar rușinea de a fi în intimitatea de familie a unor necunoscuți nu a fost atît de apăsătoare: am comis-o cu dezinvoltură, mințindu-ne că ne bucurăm pentru niște oameni al căror destin se schimba sub ochii noștri, fără să le știm numele.
V-ați gîndit vreodată cît de fericiți ne declarăm pentru figuri fără nume? Ființa umană e atît de ciudată că poate face și asta. Am stat și noi, seduși de curiozitatea pentru obiceiurile locale și pentru un eveniment pe care l-am impersonat turistic: nu era căsătoria unor cunoscuți, ci o nuntă egipteană, una cum n-ai mai văzut și la care n-ai cum să te nimerești în mod normal. Te zgîiești, te uiți la obiceiurile lor, vezi că bărbații și femeile stau separat, despărțiți de un zid de perdele, dar nici nu te-ai da deoparte: better together, ne-am spus, ca să stăm și noi, amestecîndu-ne în ciuda criteriilor de gen și a tradițiilor locului; better together, că așa sîntem obișnuiți de pe social media, putem trăi și de unii singuri, dar de ce să nu murim de gît unii cu alții? Afară, după un ceas de veselie, o arăboaică disperată, urlînd, trăgea de mînecă un ofițer impasibil, care asigura securitatea: copilul ei – unul dintre cei trei alături de care colinda străzile, la muncă – se aruncase în Nil. În cîteva secunde, eram martori la înecul unui copil, cu fețele semischimonosite de zîmbete de la nunta la care nu ne chemase nimeni. Nici la moartea unui inocent nu ne-a chemat cineva. Dar ambele ni s-au dat.
Intimitatea inimii și a morții sînt ceva care, odată dezvăluite, transpuse în experiențe care te transformă din spectator în martor, te învață că e mai important să te educi să primești ceea ce nu cauți, viața la limită, hiperbolele și neajunsurile ei, decît ceea ce cauți ca fiind suportabil, programat, algoritmizat. Nu mi-e groază că o să fim o societate de aplaudaci, dar mi-e frică de handicapul social de a nu ști cum să reacționezi cînd cineva moare sau se fericește înaintea ochilor tăi, dintr-o deplină întîmplare.
Lecția cea mai de preț a filosofiei e că intimitatea cu celălalt se construiește dincolo de spații, în experiențe: a fi martor la impardonabil, după Jankélévitch, la inimaginabil, cum spunea Adorno, la impredictibil, după gustul lui Derrida, înseamnă a deveni apropiat în dezastru sau în bucurie cu un necunoscut de care te leagă uneori mult mai multe lucruri decît de propria familie. A cunoaște moartea alături de un altul necunoscut e de o intimitate mai mare și mai copleșitoare decît a celebra viața alături de toți cei pe care îi crezi prieteni. Vorba lui Primo Levi, cînd, în drumul spre lagăr, i-a mărturisit unei prizoniere, pe care o admirase de multe ori, dar cu care nu interacționase niciodată, că se îndrăgostise de ea: există o intimitate „a lucrurilor care nu se spun între cei vii”, o apropiere de care devii capabil atunci cînd înțelegi că viața e irepetabilă și epuizabilă, că nu vei mai avea un „mîine”, în care înghesui leneș tot ce n-ai trăit deja. Camus avea dreptate: nu certitudinile, ci dubiile sînt lucrurile cele mai intime ale ființei noastre. Simpla bîjbîială de a nu ști cum să reacționezi la moartea și nunta cuiva e singurul semn de autenticitate necenzurată și nefabricată de care mai sîntem în stare. Pentru că doar în veselie și în tragedie – în aceste extreme rare și pure ale existenței noastre – sîntem intimi; în toate celelalte clipe, nu reușim să fim ceva mai mult decît vecini.
Oana Șerban este lector univ. dr. la Universitatea din București, Facultatea de Filosofie, director executiv al CCICIF – Centrul de Cercetare a Istoriei și Circulației Ideilor Filosofice. Cea mai recentă carte publicată este Soare peste Auschwitz. Despre iertare și impardonabil, apărută la Editura Tracus Arte, în 2026.
Credit foto Jürgen Klopp: Wikimedia Commons
