Mă contactează un megieș, un anume Martin Kumamoto din Kyoto, ici-șa, de la noi din Facebook: „Salut, Mihai! Sînt așa și pe dincolo, am scris un roman, vrei să-l citești?”. N-aveam nici un chef, binînțeles. I-am zis omului că bine-bine, m-am trezit cu cartea în Inbox, am deschis-o cu răutate („Încă un debutant, Doamne Dumnezeule!”), dar de închis n-am mai putut-o închide pînă la final: experiențele sexuale de prin love-hoteluri m-au ținut lipit ca musca de aracet.
Din vorbă-n vorbă, am ajuns să mă împrietenesc cu autorul, ceea ce este chiar de-a miratelea (oamenii trecuți de 50 de ani nu-și mai fac prieteni). Și iată ce am aflat de la Martin: n-are mașină. După 12 de ani de muncă în Japonia (țară, după cum se știe, nu prea vestită prin lene), omul meu nu s-a ales cu agoniseli materiale, cum ar fi sus-numita mașină – sau o altă investiție de valoare, ca de pildă o nevastă. L-am întrebat de vicii, dar nu; n-are. Are doar 7 dan în shodo, 4 dan în aikido și un doctorat în literatură japoneză – păi, dacă și astea-s vicii, eu îmi înghit șapca! L-am mai sunat de cîteva ori, am mai pălăvăgit ca băieții, că una, că alta, c-o fi, c-o plesni, și cînd m-am simțit sigur pe mine l-am întrebat cît cîștigă (Martin e profesor). Mi-a zis, dar am rămas și mai nedeztunericit ca înainte, pentru că eu mi-am imaginat că scopul, sensul emigrării este acumularea, schimbarea statutului social prin obținerea de bunuri, cum să spun, afișabile. Martin mi-a zdruncinat din temelii această convingere: că orice om alege dezțărarea ca să se facă șmecher.
Șmecher. Aici e problema, și nu glumesc deloc. Cînd emigrezi, de ce emigrezi? Dat fiind că întrebarea asta vine de la mine, adică de la un emigrant, este pertinentă: de ce? Pleci din țara ta, bună, rea, cum o fi, din locul unde ai mormintele părinților și pe cele ale întreg clanului tău, din țara unde ai învățat mersul biped, gustul primului sărut, mirosul apei, al sarmalelor și al corcodușelor – și te duci. Acolo unde ajungi, oriunde ajungi, nu mai sînt nici prieteni, nici sarmale, nici mamă, tată sau dragoste; nu e nimic altceva în afară de muncă, de muncă grea ce nu se termină vreodată (iar aici mă văd silit să citez din nemuritorul Bogdan Suceavă, alt profesor și ăsta: „Să muncești pînă scuipi sînge”). Iar rostul întregului demers sînt banii sau, mai exact spus, șmecheria: ești sărac în România, toată lumea se uită de sus la tine („Scuipă pe fraier”), pleci, muncești, aduni, te faci șmecher și pui poze pe rețele, nu? Sau, în cazul acela fericit, la care visăm toți (nu și Kumamoto, după cît se pare), te întorci în țară cu chimirul plin și îi chemi la masa ta pe toți foștii colegi, ca să te admire. Să îmi zică cineva dacă greșesc. Să mi se atragă atenția dacă bat cîmpii, dacă nu e ăsta sensul emigrării, al ruperii de mamă. Nu-mi atrage nimeni atenția. Deci ăsta e sensul, nu bat cîmpii. Totuși, Kumamoto există, deci problema rămîne și mă rîcîie. Eu am făcut alegerile mele, iar Martin și le-a făcut pe ale lui. Numai că ăsta este șpuribusul: eu nu înțeleg ce a ales Martin. Efectiv, mă uit la el, la viața lui, la deciziile lui, și parcă mă uit la Zidul Plîngerii. Îmi vine chiar să dau cu capul, dar cu sportivii ăștia nu e bine. Am mai pățit-o. Așa că mi-a venit altă idee: ce-ar fi să-l întreb direct? Să vedem cum își justifică Martin alegerea, existența și viața.
M.B.: Martin, de ce-ai lăsat România pentru Japonia?
M.K.: Măi Mihai, cînd am plecat din România, n-am plecat fiindcă uram România și voiam să scap cît mai repede de acolo. Eram într-adevăr deziluzionat, atît de sistemul social care nu mi se potrivea, de visele pe care nu puteam să le urmez, cît și de experiențele sentimentale și alte lucruri care țin de viața personală. Dar dacă stau și mă gîndesc, asta se putea la fel de bine întîmpla și dacă aș fi trăit în altă țară; nu știu. Tot ce știu e că atunci cînd am plecat, am plecat cu senzația că terminasem ce aveam de trăit în România. Viața mea acolo se încheiase. Iar cînd vin în România în vizită, deși mă emoționează să mă reconectez cu prietenii, după cîteva săptămîni petrecute acolo parcă revine același sentiment: experiența mea s-a terminat aici. Dar... nu se știe niciodată. Apoi, au mai fost și cîteva lucruri ceva mai concrete: terminasem facultatea cu specializarea japoneză și lucrasem puțin ca traducător, deci mă descurcam să vorbesc. De-a lungul anilor mai citisem ceva filosofie japoneză, cîțiva autori, Murakami, Dazai, văzusem mai toate filmele lui Kurosawa, încropisem și un pic de experiență de arte marțiale, așa că la un moment dat am simțit că vreau să văd the real thing, Japonia pe bune. Voiam să citesc cărți în japoneză, să scriu niște haiku-uri sau ceva inedit pentru literatura română, să mă antrenez, să văd munții și marea, să vorbesc cu oamenii... o mie de minuni de genul ăsta.
M.B.: De ce nu strîngi bani? Care e raportul tău cu banii? Uite... aici, în Belgia, ai trăi ca un rege, ba nu, ca doi regi: poți preda japoneza, aikido, engleza și shodo, iar oamenii s-ar buluci să te umple de parale. Plus femeile, ce să mai vorbim... ai putea ajunge chiar la vîrf, Martin: să devii întreținut! Îți dai seama ce pierzi în Japonia?
M.K.: Ha-ha, cu riscul de a te dezamăgi, strîng și eu un ban-doi, nu de alta, dar sistemele astea de pensii, atît cel românesc, cît și cel japonez, mi se par niște mizerii, sincer! Iar raportul meu cu banii... i-aș scoate complet și definitiv din lume dacă aș putea, dar cum nu pot, încerc să le accept realitatea. Multă vreme nu m-am gîndit deloc la bani. Le simțeam necesitatea și cumva am reușit să supraviețuiesc. Dar nu prea mai merge. Lumea se schimbă din ce în ce mai mult, iar eu nu mai sînt tînăr.
Dacă m-ar fi preocupat banii, probabil gîndindu-mă la ei cîte puțin în fiecare zi, în final aș fi reușit să-i fac. Dar totdeauna mintea mi se muta pe altceva. Cei care investesc timp ca să facă bani și îi fac, probabil că nu sînt musai de mare laudă, dar schimbul e cumva fair. Cel mai trist și ironic mi se pare să te chinui toată viața să faci bani și să nu-i ai. Îți dai seama? Nici altceva nu ai făcut și nici bani nu ai. Din păcate, am văzut mulți astfel de oameni, mai ales în România.
Cît despre bulucitul oamenilor să arunce cu paralele în mine în Belgia, hai să fim serioși. Nu fug cîinii cu covrigi în coadă nicăieri. Aici momentan nu am lux, dar predau, fac artele care-mi plac, mă mai plimb cîte un pic cînd am timp... nu e chiar așa de rău. Iar cu femeile nu mai zic, m-ai dat gata! În Japonia ești evaluat după venituri de la primul date. Uneori te întreabă din primele fraze ce job ai. E o senzație foarte nașpa. În Franța, poate și în Belgia, există încă arta seducției. Seducția, însă, e la fel de plictisitoare; de cele mai multe ori se oprește la fel de brusc ca o peliculă de cinema în care banda de film a fost smulsă din aparat, atunci cînd nu mai ai bani să plătești caviarul. Nu, mersi. Nu-mi trebuie nimic. Momentan sînt sănătos și tot ce-mi trebuie e să mă bucur de ceea ce am. Dacă e să visez la ceva, nu-i vreun oraș fancy de pe planetă, e poate un loc cu multă natură.
M.B.: Îți mulțumesc, Martin. Să știi că de la revistă nu primesc vreun onorariu, așa că nu pot să-ți dau o bere pentru răspunsuri!
M.K.: O dau eu, Mihai! Să ne vedem sănătoși!
Mihai Buzea este scriitor și trăiește în Belgia. Cea mai recentă carte publicată este Dă diriga de băut (Editura Litera, 2025).
