Lumea a luat-o razna! – o auzim adesea sau o spunem noi înșine. Totul e dat peste cap! Război în Ucraina, război în Fîșia Gaza, interminabile conflicte prin țări africane, lupte de graniță între puterile nucleare India și Pakistan, tratative fără cap și coadă între Trump și Putin, Iranul și programul său nuclear, Coreea de Nord și testele balistice spre Marea Japoniei, exercițiile militaro-psihologice ale Chinei spre țărmurile Taiwanului, apoi războaie comerciale SUA vs China, UE vs China, SUA vs UE, China vs Japonia, cabluri de comunicații tăiate pe fundul mării de vase-fantomă, declin demografic în tot Occidentul, necunoscutele mogulului Musk în raport cu NATO, garduri între SUA și Mexic sau între Israel și teritoriile palestiniene. Peste toate vine criza ONU, criza dolarului, criza leului, criza poluării ș.a.m.d. Niciodată situația nu a fost așa de încordată, nu?
Nu-i așa că nu mai ținem pasul cu toată avalanșa de știri alarmante care vine peste noi? Nu-i așa că trăim într-o lume tot mai nebună? Ei bine, nu, nu-i așa.
Convingerea noastră că trăim vremuri catastrofice este – cred – argumentată doar de propriile noastre spaime. Desigur, e clar că provocările epocii noastre sînt complexe – de la analfabeții funcțional la oligarhii criptomonedelor, de la geopolitica nostalgiilor imperiale la schimbările climatice etc. –, dar, pe de altă parte, e la fel de limpede că societatea noastră a devenit mai narcisistă și mai ahtiată după confort. Pur și simplu, ritmul vieții noastre e diferit (id est, mai accelerat) de cel al oricărei generații anterioare din istoria speciei.
Iar spaimele noastre sînt azi legate de o spectaculoasă dimensiune tehnologică – pentru că tot noi sîntem una dintre primele generații din istoria speciei care, pur și simplu, nu mai înțelegem pe de-a-ntregul propriile noastre creații! Ba chiar ajungem să nu le mai stăpînim – v. disputele privind IA, chat-uri, boți, algoritmi ș.cl.
Pe la 1900-1920, părinții bunicilor noștri rareori cumpărau perechi noi de bocanci, mergeau în cel mai bun caz cu carul, iar șareta sau trenul veneau fie cu sînge ceva mai nobil, fie cu o funcție administrativă, fie cu ceva îmburghezire. Pe la 1930-1950, bunicii noștri s-au bucurat de tren – în care mai rar urcau femeile, iar mai întîi urcau băieții tineri, de regulă prima călătorie fiind cînd plecau în armată (sau chiar la război...) – tren în care, în cel mai fericit caz, citeau un ziar din acea zi. După 1948, părinții noștri s-au bucurat de RATA – Regia Autonomă de Transport cu Autobuzele –, cu același ziar în mînă și dorindu-și, în deceniile următoare, un radio portabil cu tranzistori. În anii 1970-1980, părinții mai tineri cumpărau primul lor automobil, dotat, în cazul fericit, cu un radio incorporat sau (în cazul hiper-fericit) cu un casetofon auto.
Azi, deplasarea cu avionul, pentru noi, este precum călătoria cu RATA din tinerețea generațiilor precedente. Ultimul gest pe care îl facem înainte de decolare este să mai aruncăm o privire pe ecranul telefonului, cît mai avem date mobile; primul gest de după aterizare e să ne uităm iar pe ecranul telefonului, pentru că tocmai au revenit datele mobile.
Și tot noi ne lamentăm că nu mai avem liniște. De fapt, nu știrile vin peste noi – ci noi către ele.
În septembrie 1938, cînd democrația franco-britanică a cedat lui Hitler „rezolvarea” crizei cehoslovace, bunicul meu avea 31 de ani. Bănuiesc că n-a avut nici un coșmar legat de conferința de la München – din simplul motiv că nu exista tehnologia care să-i pună știrea sub ochi, de zece ori într-o singură zi. Desigur, existau ziarele – doar că bunicul meu, inginer viticultor, era parte din acea generație pentru care ziarul, mai presus de orice, era un excelent material de împachetat. La fel, aș putea presupune că același bunic al meu (ajuns la vîrsta de 55 de ani) n-a avut habar de criza rachetelor, din octombrie 1962 – din simplul motiv că presa de la București n-a vorbit despre vreo „criză”, iar bunicul meu încă păstra amintita convingere privind utilitatea ziarelor.
În martie 1983, tatăl meu avea 45 de ani, citea zilnic ziarul Sportul, dar am motive să cred că n-a avut idee de cuvîntarea pe care – la o convenție a evanghelicilor din Orlando, Florida – președintele SUA Ronald Reagan a ținut-o, vorbind despre „impulsurile agresive ale Imperiului Răului” (adică URSS). Reagan a fost aspru criticat pentru acel discurs, mișcarea pacifistă europeană (finanțată de KGB) s-a expandat în proteste, scenariile nuclear-apocaliptice s-au multiplicat etc. – mulți spuneau că vine Apocalipsa, dar tata n-a aflat.
În fine, în anii 1985-1990, tot stînd cu ochii în televiziunea iugoslavă, eu însumi devenisem un fin cunoscător într-ale vedetelor lor (formații rock, turbo-folkista Lepa Brena, tenismanul Slobodan Zivojinovici, regizorul Emir Kusturica, echipe de fotbal, de baschet etc.), în schimb n-am fost deloc atent la dihonia etno-politică ce deja rodea federația din interior, precum un vierme mărul. De ce nu am înțeles drama în pregătire? Pentru că, pur și simplu, nu mă uitam la buletinele lor de știri, ci doar la sclipiciul de zi și de noapte din televiziunile lor.
Astfel încît cred că marea problemă a generațiilor noastre nu este aceea că am fi debordați de știri – ci mai curînd că noi ieșim în calea informațiilor de tot felul, de la breaking news de pe BBC ori CNN pînă la leacurile minune ale influencer-ilor de pe TikTok. Ca și la 1900, ca și la 1930 sau 1980, știrile plutesc în jurul nostru, azi la fel de credibile sau fantasmagorice precum au fost mereu; în schimb, capacitatea noastră de a le capta, antenele noastre de care informația se agață precum peștele de rîma din ac, toate acestea sînt azi mult mai numeroase.
Tot ce-ți puteai dori de la viață, în anii 1960-1980, erau un pickup bun sau un magnetofon bun, mai apoi un televizor color și (nec plus ultra!) un video-player cu recorder! Astăzi aproape orice puști plutește pe un ocean de device-uri și orice adult (precum sussemnatul) are plasme deschise pe știri în aproape toate camerele prin care trece într-o zi, din dormitorul propriu pînă la birou, bistrouri sau – cum spuneam – aeroporturi. Plus tablete, laptop-uri și inevitabilul smartphone.
Tot ce facem, zi de zi, 24/7, este să ieșim paralizați în calea informației, precum iepurele în fața farurilor de pe șoselele nopții.
„Oamenii de valoare”
Uitați-vă pe rețele sociale și veți vedea că la vestea oricărui deces al vreunei vedete a vremii noastre – actorii Alain Delon sau Mircea Diaconu, fotbalistul Helmuth Duckadam, președintele Jimmy Carter, actrița Anouk Aimée, prezentatoarea Delia Budeanu, creatorul de modă Roberto Cavalli sau rocker-ul Nicu Covaci ș.cl. –, veți vedea invariabil, nu o dată, ci de sute de ori, lamentația devenită mantră: „Se duc toți oamenii de valoare!”.
Cum s-a ajuns aici? Pur și simplu, cunoaștem (după nume, faimă, legende etc.) mai mulți oameni decît cunoșteau, altădată, neam de neamul nostru. Pînă acum vreo sută de ani era foarte posibil ca un sătean (și mai ales săteancă) să iasă (în exteriorul curții proprii) pînă la cel mult orașul mai mare din județul respectiv. Astăzi, cunoaștem mii de nume, din cele mai variate domenii, generații, țări sau culturi. Aproape zi de zi auzim de cineva faimos care moare în satul global – și de aici impresia că, odată cu fiece deces, se golește lumea de toate gloriile ei.
Nimic mai fals, desigur, pentru că în următorii ani vom mai afla alte mii de nume. Toate aceste media – de la cele clasice la cele social-digitale de azi – ne expun pe toți tuturor, ca într-o suprarealistă familie. Tatăl bunicului dvs. trebuia să facă ceva foarte bun (sau foarte rău) pentru ca să se afle despre el și la două sate distanță. Azi e suficient ca ai noștri copii să-și dea ochii peste cap într-un mod mai aparte și, în cel mult două zile, măcar cîteva zeci de mii de oameni îi vor vedea și eventual gratula cu un emoticon. A fi viu, azi, înseamnă a fi conectat.
Așadar, aș zice că nimic mai fals decît acest clișeu: cum că anii de tinerețe ai altor generații (să zicem, deceniile ’70 sau ’80 ale secolului trecut) ar fi fost oaze de pace, în care tot ce ne rămînea de făcut era să ascultăm Pink Floid sau Gică Petrescu, să fentăm ședințele de partid sau de UTC, să mergem vara la ștrand (Marea Neagră nu era chiar pentru orice român!) și, desigur, să jucăm la loz în plic! Și atunci, ca și acum, lumea era agitată de crize, de crime sau de crizați – doar că nu prea aflam de ele/ei.
De exemplu, în anii 1970 au fost două crize mondiale ale petrolului, în care (în ’73-’74, de exemplu) prețul barilului a crescut de la 3 la 12 dolari, iar mai apoi, în ’79-’81, prețul a ajuns la 35 de dolari/baril; bref, o creștere de 12 ori în șapte ani. Dar, dacă te uiți în ziarele românești ale acelor vremi, partidul nu sufla o vorbă; și, chiar dacă românii făceau coadă cu zilele la benzinării, refrenul oricărei dimineți, în oricare dintre media de stat, era că românii n-au trăit niciodată mai bine decît în Epoca de Aur!
În ceea ce mă privește, eu surprind chiar și acum, la propriii mei părinți sau la cei din generația lor, o inocență cu totul cuceritoare: consumă puțin, economisesc mult, își duc haine la retușat, țin brînza în zer, în cămară (a mea invariabil se usucă în frigider), maică-mea răzuiește pînă și zestul din coaja de lămîie (ale mele se sfoiegesc, de regulă rătăcite prin rafturi) și, în generația lor, rareori se poate concepe ca o banană să ajungă înnegrită la gunoi. Pe de altă parte, e clar că ei, mai mult decît noi, sînt mai predispuși la manipularea prin TV sau prin telefon, mai punctuali cu taxele și mai temători în relația cu băncile.
Pentru că ceva din „liniștea” acelor ani 1970-1980 – ce decurgea din modestul lor acces la informații – e clar că s-a coborît definitiv asupra lor și le va marca pînă la capăt viețile și principiile. Deși sînt oameni de cuvînt, preponderent onești și pudici, îi găsești pe acei adulți ai anilor ’70-’80, azi, privind la cele mai cretine emisiuni de pe cele mai debile posturi TV accesibile. O vreme am încercat să-i spun tatălui meu cîte atentate cu bombă, cîte accidente nucleare, cîte alarme, cîte războaie locale, cîte crime ale serviciilor secrete...
Cîte și mai cîte se întîmplaseră, în lume, în chiar acei ani în care el și amicii lui își permiteau marea aventură de a merge la pescuit pe bălțile din sudul Craiovei, peste ale căror ape nu răsuna, duminica, decît cronica radio a etapei de fotbal și, din cînd în cînd, plescăitul vreunei plute. Tata mă credea, tot ce îi spuneam. Dar nici un nor nu-i strica liniștea feței. Născut în anii războiului, el n-a păstrat finalmente decît memoria unei vieți trăite, normal și fără roabe de șampanie, în niște vremuri de pace.
Ceea ce nu știm, de fapt, nici nu există.
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea din București. Ultima carte publicată: Noul Război Mondial al vechilor orgolii (în care vom cădea cu toții prizonieri), Editura Curtea Veche, 2024.
