Ce scuze regretați că n-ați adresat? anchetă

Oricît am încerca să ne bucurăm de clipa prezentă, trecutul găsește în mod parșiv ocazii în care să ne prindă mai puțin concentrați și să ne aducă aminte ce nu ne-a ieșit, ce n-am mai apucat să spunem, pentru ce e prea tîrziu. Regretele propriilor noastre greșeli, pentru care nu ne-am mai cerut iertare și cu care probabil am rănit, sînt printre motivele pentru care am vrea să dăm timpul înapoi. Am încercat să aflu de la colaboratorii mei la această anchetă ce scuze n-au mai apucat să formuleze, scuze pe care să considere că le-ar fi datorat, la momentul respectiv.

● Miruna VLADA, poetă

Regret foarte multe lucruri. Sînt regretomană, ca să spun așa. Mă pricep bine la regret, va trebui să-mi trec asta și în CV. Dar e drept că regretul unor scuze nerostite e o formă cu totul aparte de regret, parcă și mai dureroasă. Am fost adesea o sursă ambivalentă de bucurii și uriașe dezamăgiri pentru părinții mei, deși cred că pentru fiecare din ei în mod diferit.

Cred că cel mai mult le datorez părinților mei scuze pe care nu le-am rostit nici imediat după ce le-am greșit, nici după. Mai ales în perioada adolescenței (care la mine s-a prelungit extrem de tare, de la 12 la vreo 32 de ani) am avut față de părinții mei nenumărate izbucniri furioase, în care am proiectat pe ei și pe greșelile lor în educația mea toate frustrările personale.

Le datorez scuze pentru toate reproșurile nefondate sau doar parțial fondate, dar prost exprimate, scuze pe care nu am avut nici înțelepciunea, nici maturitatea, nici detașarea necesară să le spun la scurt timp după cîte un exces de furie și frustrare, în care puneam în cîrca lor toate nemulțumirile personale. Acum realizez că asta e calea cea mai ușoară de a te ventila – să proiectezi pe cei din proximitate – și de a-i folosi ca pe saci de „box emoțional” pe cei mai dragi oameni din lume. Desigur, asta e cel mai la îndemînă pentru personalitățile slabe și extrem de imature. Dar niciodată nu e prea tîrziu pentru scuze, la fel cum niciodată nu e tîrziu pentru cicatrizarea rănilor. Îmi cer scuze.

● Alina PAVELESCU, arhivistă și scriitoare

Eram în clasa a șaptea cînd profa noastră de chimie a plecat. Era o tipă cool, venea la ore îmbrăcată în blugi și – culmea îndrăznelii pe atunci, adică în 1988 – avea cîte doi cercei în fiecare ureche. O simpatizam, firește, așa că a fost mare doliu în clasa noastră cînd am aflat că a „fugit” în RFG. În locul ei, ne-a fost adusă în disperare de cauză o altă profă, o arătare slăbănoagă și cocoșată, îmbrăcată în niște zdrențe bătrînicioase și care purta tot timpul pe cap o căciulă groasă din lînă. Era, în plus, teribil de slab pregătită, pur și simplu incapabilă să ne transmită vreo informație. Doar bolborosea fraze din manual, învățate pe dinafară. Elevii mai buni din clasă o disprețuiau fățiș fiindcă nu reușea să nimerească coeficienții din ecuații pe care nu le învățase în prealabil pe de rost. Din șoaptele celorlalți profesori, aflaserăm că făcuse „facultatea muncitorească” și că avea un bărbat bețiv, dar mare mahăr pe la administrația metroului. Cu cruzimea specifică copiilor, o chinuiam fără milă: nimeni nu concepea să intre la ora de chimie fără să se fi dotat în prealabil cu o mină goală de pix și cu o mînă de boabe de orez cu care o bombardam non-stop, în cele 45 de minute ale orei. Creatura se apăra cum putea: ne alerga prin clasă ca să ne dea cu catalogul în cap și uneori izbucnea în plîns. Odată, în plină cursă printre bănci în urmărirea unui coleg, am reușit să înțeleg ce bolborosea: „Știți voi cum e depresia? Știți voi cum e să nu te poți da jos din pat nici dacă vezi că arde perdeaua lîngă tine?”. Nu, nu știam, ba mai mult, atunci auzeam pentru prima dată cuvîntul „depresie”. Și nici de ce m-am simțit rușinată în clipa aia n-am înțeles multă vreme. Ea, creatura, al cărei nume nici măcar nu mi-l mai amintesc, e persoana căreia îmi pare rău că n-am mai apucat să-i cer scuze. A dispărut la începutul clasei a opta, înlocuită de o profă normală. Habar n-am ce s-a mai întîmplat cu ea după ce a dispărut, dar fraza aia pe care o bolborosea cu ochii în lacrimi, alergînd printre bănci cu catalogul ridicat, mi s-a lipit de creier și n-am mai putut s-o uit. Sper să ne fi iertat, totuși.

 ● Ioana Maria STĂNCESCU, jurnalistă și scriitoare

Dragă Ioana,

Vreau să-mi fac mea culpa, chiar dacă, pentru tine, gestul meu vine prea tîrziu. Mă tot gîndesc de cîteva zile cum să recunosc că da, tu ai avut dreptate și eu am greșit. Nu ar fi trebuit acum treizeci de ani să-ți repet seară de seară, ca pe o mantră, că nu ai ce căuta să pleci în lumea largă, că ești prea fragilă și prea legată de casă și de familie ca să te duci singură, în necunoscut, deși tu, la lumina zilei, fix asta îmi spuneai că vrei. Mai știi cum ne închideam în camera ta și stăteam de vorbă una cu cealaltă, cu o țigară în colțul gurii, cu harta Parisului deasupra capului, imaginîndu-ne cum ar fi dacă ai reuși prin cine știe ce minune să prinzi un loc la facultatea aia de jurnalism, din Franța? Nu erau nici anii 2000, așa că te înțeleg că nu te-ai luptat cu vocea ta rațională, că nu ai contrazis-o cînd ți-a explicat, cu argumente, că străinătatea e grea și că, pînă la urmă, viața ta era bună, net mai bună decît a colegilor din cămine. Dar ar fi trebuit să încerci. Poate că astăzi ai fi fost mai la adăpost. Așa că tu să nu faci ca mine dacă Ana ta o să vrea să plece. Tu să-i spui că se va descurca. Asta dacă o să mai aibă cum și unde să plece. Deși poate că ea va vrea să rămînă. Doar să mai aibă cum și unde să rămînă.

● Ileana BÎRSAN, critic de film, cofondator DokStation

Moartea celor foarte apropiați m-a însoțit încă din copilărie și m-am acomodat cu ea aproape organic. Poate părea dramatic, nedrept, crud și traumatizant, însă e mai mult decît toate acestea la un loc. Împrietenirea cu moartea m-a învățat să trăiesc. Iar maestra mea în această inițiere esențială a fost bunica mea, un model de înțelegere a vieții în care moartea îți răpește cei mai importanți oameni înainte de vreme, cum se spune.

Și tocmai de la ea nu am mai apucat să îmi cer iertare, pentru că dragostea în vremea pandemiei a avut multe obstacole. Din pricina restricțiilor, n-am reușit să o mai văd după ce a fost spitalizată. I-aș fi spus că îmi pare rău că nu am fost o nepoată prea prezentă și atentă sau, cel puțin, nu așa cum ar fi meritat, că am fost egoistă și nerecunoscătoare, că nu am alintat-o și răsfățat-o pentru cîtă iubire în acțiune a fost, de la cele mai mici gesturi la alegerile cele mai grave. Și îmi pare rău că nu am mai apucat să-i mulțumesc pentru că a ales să aibă grijă de mine și de soră-mea.

● Eli BĂDICĂ, editoare, coordonatoarea imprintului n’autor al Editurii Nemira

Nu cred în regrete. Cu aproape jumătate de viață în urmă, încercînd să depășesc un moment critic, m-am gîndit mult la chestiunea aceasta cu regretele și am ajuns la concluzia că ele m-ar fi ținut pe loc, că nu aș fi învățat nimic, că nu aș fi evoluat dacă m-aș fi lăsat în voia lor. Că toate, inclusiv tragediile pe care le trăim, ne fac cine sîntem, se așază în fiecare dintre noi într-un fel aparte și ne construiesc ca oameni. Cine știe, poate mi s-a tras și de la Édith Piaf.

În plus, în tot acest timp, în paralel, mi-am făcut acest obicei de a-mi asuma greșelile, de a le recunoaște față de ceilalți și, implicit, de a adresa scuze, ori de cîte ori a fost (este și va fi) nevoie. Nu sînt ipocrită să afirm că e un proces facil, dar e unul educat, conștient, necesar, din punctul meu de vedere.

De aceea, subiectul anchetei acesteia m-a pus în dificultate. L-am întors pe toate părțile, numai că n-am reușit să găsesc în viața mea un episod în care ar fi trebuit să-mi cer scuze și n-am făcut-o, iar inacțiunea să se fi transformat într-un regret. Așa că mi-am îndreptat privirea dinspre trecut spre viitor (c-un popas, firește, în prezent). Iar în viitor – cu siguranță influențată și de contextul actual – ar fi posibil să consider că va trebui să-mi cer scuze pentru că nu m-am implicat (și) mai mult în zona civică, că n-am fost (și) mai articulată, că n-am pus (și) mai mult umărul la a face din colțul în care trăiesc o lume – infinitezimal, e drept – mai bună. Probabil că destinatarii ar fi un personaj colectiv. Ce știu, însă, e că nu va fi loc de regrete, pentru că, dacă va fi cazul, voi face tot ce ține de mine să ajungă la destinatari scuzele acestea.

● Remus BOLDEA, scriitor

Omul e un animal care-și cere scuze. Altfel trăiește degeaba. Mi se pare foarte ciudat că, indiferent cum alegi să-ți trăiești viața, tot ajungi într-un punct în care existența ta e într-o mai mică sau mai mare măsură deranjantă pentru altcineva. Fie că e vorba de lucruri reprobabile ca trădarea, minciuna sau orice formă de rău făcut chiar și din neștiință, fie că la un moment dat calci din greșeală pe piciorul cuiva la metrou cînd e oră de vîrf, viața te expune la multe situații în care trebuie să-ți ceri scuze. Cu sau fără voia ta.

De multe ori, înainte să adorm mi se întîmplă să-mi aduc aminte unde și cui am greșit. La un moment dat, prin clasa a patra, aveam un coleg care nu era foarte bun la engleză. Nici eu nu eram foarte bun. Nu pot să zic că eram buni prieteni, eram colegi și atît. Într-o zi profa de engleză l-a scos la tablă, iar tipul n-a știut să răspundă. Profa nu i-a dat o notă mică, în schimb i-a spus că în pauza mare trebuie să-și ia caietul și să iasă în curtea școlii. Practic, trebuia să învețe în timp ce ceilalți copii se jucau. Asta era o profă cam tîmpită, care nici măcar nu era foarte în vîrstă. Nu era prima dată cînd scotea elevii în pauza mare și-i punea să învețe. Ideea e că eu împreună cu alți colegi ne-am dus la el și-am început să rîdem și să-l arătăm cu degetul. Nici eu nu dădeam pe dinafară de cunoștințe, dar tot am rîs de el și l-am arătat cu degetul. Fără să-mi ceară cineva să fac asta. Colegului meu îi tremura bărbia, era pe punctul de-a izbucni în plîns, iar eu și încă alți colegi am continuat să rîdem și mai tare.

Aș vrea să zic că nu era rîsul nostru, dar aș minți.

● Oana DELEANU, medic, șef lucrări, Clinica Somnolog

Pentru mine, cel mai mare regret a fost, este si sper că va rămîne (dacă am maturitatea de a nu greși mai grav în viitor) faptul că nu i-am cerut scuze mamei mele înainte de a se prăpădi. Am fost o adolescentă rebelă întîrziată și mă întreb cît o fi suferit ea, săraca, pentru lipsa de maturitate post-adolescență a fiicei ei. Nu am fost un copil rău, am fost premiantă, nu am umblat creanga. În schimb, am fost revoltată și le-am reproșat zilnic părinților mei intelectuali că nu au avut moșteniri și relații. Am locuit cu ei sub același acoperiș mult după ce ar fi trebuit să plec de acasă și le reaminteam permanent că nu m-au învățat să trăiesc adaptat vremurilor curente, pînă cînd mama s-a dus într-o lume mai bună, extrem de nefericită din pricină că al ei drag copil nu era „realizat” (realizarea a venit oleacă mai tîrziu, dar eu nu am avut niciodată răbdare).

Nu am avut maturitatea și înțelepciunea de a-i cere scuze înainte de a se prăpădi pentru toate lucrurile pe care i le reproșasem necontenit și care probabil că o făceau foarte nefericită pentru că îi arătau cît de mare era frustrarea mea. Mă tem că mama mea a murit cu sentimentul că o disprețuiesc, că îi port ranchiună și că nu m-am realizat din pricină că nu au fost ei, părinții mei, destul de vrednici. Și asta pentru că nu mi-am imaginat că o să se ducă atît de devreme…

anchetă realizată de Anda DOCEA