Chiar ne plac surprizele?

O prea mare încredere în cunoaşterea noastră şi în puterea noastră de anticipare poate fi uneori periculoasă şi păguboasă.

Paradoxal, surprizele ne plac cînd ne aşteptăm să fim surprinşi: de ziua noastră, de Crăciun, în luna de miere, cînd avem un copil, cînd sărbătorim ceva etc. În rest, ne aşteptăm şi ne dorim ca lucrurile să se întîmple exact aşa cum am plănuit, cum credem şi sperăm noi să se întîmple. Predictibilitatea ne face viaţa mai uşoară, ne face să conservăm energie şi resurse, ne dă sentimentul că ştim, înţelegem şi poate chiar că avem un pic de control asupra universului nostru. Predictibilitatea înseamnă un anumit confort mental. Dar aşa e? Sîntem în control asupra noastră şi a ceea ce ne înconjoară?

Filosofia şi, mai nou, neuroștiințele ne spun răspicat că mintea noastră funcţionează pe baza predictibilităţii. Noi nu doar înregistrăm ce se întîmplă în jurul nostru, ci şi prezicem ce o să întîmple. Cognitiv, nu sîntem doar descriptivi, ci şi predictivi, ne aşteptăm ca, în lumina a ceea ce ştim şi am învăţat, lucrurile să se întîmple într-un anumit fel. O premisă de bază folosită în experimentele psihologice este că subiectul, uman sau animal, se va uita mai mult la nişte rezultate neaşteptate. De ce? Pentru că mintea noastră face predicţii cu ce se va întîmpla în jurul nostru şi, dacă ceva iese din acest cadru, înseamnă că ne-a scăpat ceva important şi atunci studiem mai mult acel „ceva”. E natural să fie aşa. Avem o minte proiectivă care testează conştient şi inconştient anumite scenarii. Şi la nivel colectiv, comportamentul nostru social este reglat de predictibilitatea într-un spaţiu reglementat de norme şi cutume. Ele definesc spaţiul nostru de joc.

Dar totul e bun şi frumos pînă ne loveşte „lebăda neagră”. O lebădă neagră, este un eveniment rar, improbabil şi imprevizibil, care are un impact semnificativ asupra mediului şi universului nostru. Conceptul este preluat din binecunoscuta carte a lui Nassim Nicholas Taleb: Lebăda Neagră. Impactul foarte puţin probabilului. Taleb foloseşte acest concept cu privire la nivelul societăţii, dar cred că el poate fi extins şi cu privire la nivelul individului. Cartea sa ne oferă instrumente şi analize fine pentru a evalua mai bine riscurile şi pentru a ne pregăti pentru evenimente imprevizibile. De fapt, aici e miezul ei, cum prevezi ceea ce nu poate fi prevăzut? Nu poţi; poţi doar să recunoşti că nu totul poate fi anticipat şi să fii atunci mult mai atent şi precaut față de previziuni.

O prea mare încredere în cunoaşterea noastră şi în puterea noastră de anticipare poate fi uneori periculoasă şi păguboasă. Trebuie să fim pregătiţi să navigăm şi pe mări necunoscute, în care pot să apară furtuni impredictibile şi de negîndit, care ne dau toate instrumentele de navigaţie peste cap şi pentru care e nevoie să recunoaştem limitele predictibilităţii minţii umane. E firesc să fie aşa; într-un univers complex, cu miliarde de miliarde de parametri şi interacţiuni între elementele sale, predictibilitatea noastră este strict statistică, niciodată totală. Matematica complexităţii ne spune exact acest lucru simplu: sistemele în care trăim sînt de o complexitate atît de mare încît, avînd aceleaşi puncte de plecare, putem avea puncte finale foarte diferite.

Noi ne bazăm în general, pentru a face prognoze, doar pe anumite date pe care le introducem în modele convenţionale. Aşa funcţionează ştiinţa. Simplificăm prin abstractizare universul, îl judecăm şi reducem la cîţiva parametri şi, pe această bază, aplicînd legile naturii (pe care le cunoaștem la acel moment), facem nişte predicţii: că satelitul X va merge pe orbita Y, că vremea va fi cumva, că economia va evolua într-un anume fel etc. Dar toate acestea sînt doar predicţii limitate atît de capacitatea noastră finită de a cunoaşte şi de a folosi doar anumiţi parametri, cît şi de imposibilitatea de a avea acces total la legile universului. Ştim cît ştim la un moment dat, dar, în beţia cunoaşterii, uităm de cele mai multe ori cît de mult nu ştim. În general, ne bazăm pe experţi – şi aceştia îşi fac bine treaba, explicîndu-ne evenimentele, de ce se întîmplă un lucru așa și nu altfel, şi ce anume urmează. Problema apare cînd aceştia uită de cît de mult nu ştiu şi tind să aibă o abordare normativă, afirmînd că lucrurile se vor întîmpla cu siguranţă într-un anume fel. Și e posibil să aibă dreptate, dar să nu uităm niciodată că există posibilitatea logică şi raţională ca lucrurile să decurgă altfel. E un fapt scris în cartea naturii, poate doar ca o notă de subsol: cunoaşterea noastră e limitată. Nu zic să nu avem încredere în ştiinţă, departe de mine acest gînd. Spun doar că trebuie să fim conştienţi că orice sistem de predicţie – iar ştiinţa e unul dintre acestea – e failibil. Cunoaşterea ştiinţifică este cel mai exact şi precis instrument pe care îl avem la îndemînă, dar care îşi are limitele lui intrinseci. Taleb numeşte această conştiinţă a limitării noastre epistemice „antifragilitate”. Ea nu este decît ecoul modern al socraticului „ştiu că nu ştiu nimic”.

Mintea noastră judecă lumea simbolic şi abstract. Aceasta înseamnă că simplifică şi foloseşte doar anumite date. Pe de altă parte, ea foloseşte legi în care aceste date sînt utilizate pentru a explica o clasă de fenomene şi a oferi predicţii cu privire la evoluţia lor. Aceasta este, inevitabil, o cunoaştere probabilistică cu un anumit grad de eroare. Eroarea metasistemică este să credem că această gîndire de tip statistic este una infailibilă, certă şi cu rezultate în mod necesar 100% adevărate. Aşa ceva nu se întîmplă decît în logică şi în matematică. Dar ele nu sînt ştiinţe în adevăratul sens, căci le lipseşte componenta empirică, ele nu sînt despre lumea noastră ca atare, ele privesc doar structura oricărei lumi posibile. În fizică şi în ştiinţele naturii avem o aplicabilitate statistică a unor legi care ne spun că ceva se va întîmpla cu o anumită probabilitate. Interesant este faptul că, de exemplu, tot în fizică, avem teorii şi legi diferite care guvernează macrocosmosul şi microcosmosul. Fizica, paradigma cunoaşterii ştiinţifice, este în căutarea unei teorii unificatoare care să ne aducă mai multă predicţie şi înţelegere, dar ea nu va putea elimina niciodată cu totul „lebedele negre”. Acestea ţin de structura cunoaşterii noastre ştiinţifice. Morala este că nu există predictibilitate epistemică totală şi că, în genere, nu ne plac surprizele decît atunci cînd ne aşteptăm să le avem. În rest, ne străduim din răsputeri să înțelegem lumea pentru a putea prezice evoluţia ei.

 

Sorin Costreie este conferențiar la Facultatea de Filosofie a Universității din București și președinte UNICA - Network of Universities from the Capitals of Europe.

Share


Fantezii

Fantezii