Avionul de întoarcere, de la L.A. la Miami, e mare și confortabil. Prima parte a zborului e pe deasupra unor suprafețe ondulate și bejulii, aproape fără nimic verde. Sînt marile deșerturi din sud-vestul Statelor Unite, care se întind și în Mexic. Chiar văzut de sus, deșertul e foarte întins și impresionant. Îți pune aceeași întrebare: de ce există, la ce folosește? O zonă enormă în care omul nu are ce căuta. Dar la ce folosesc mulțimile de planete complet deșertice din galaxie și din univers? Viața e o minune. Chiar dacă e o platitudine să spui asta, tot o minune rămîne.
Zborul durează cinci ore și jumătate. Nicăieri în Europa „noastră” nu există asemenea distanțe de străbătut cu avionul. Deși am plecat în cursul dimineții, fiindcă am mers spre est, schimbînd trei fusuri orare, cînd ne apropiem de Miami e deja întuneric. Întuneric sus pe cer, pentru că jos e o mare de lumini de la un capăt la celălalt al orizontului – e marea zonă metropolitană Miami în care, cum scriam, ar intra întreaga populație a Bulgariei (totul în America e mare). Din cînd în cînd, înspre ocean apar niște fulgere extraordinare, care fac să se vadă norii aceia, colosali și ei, de-a dreptul înspăimîntători, pe care i-am văzut și la plecarea spre L.A. (Puțin înainte de vizita noastră, Florida a fost lovită de un uragan, iar la cîteva zile după ce am plecat, peninsula avea să se confrunte cu un altul, și mai puternic. S-ar spune că am avut noroc să nu ne întîlnim cu ele, dar ceva din potențialul periculos al zonei în sezonul furtunilor tot am simțit.)
Pe aeroport ne copleșește același aer cald și umed de la plecare, neschimbat încă, după trei săptămîni de la încheierea calendaristică a verii. Noroc că ne întîmpină și aceeași drăguță persoană, Dominique, să ne ducă în mașina ei grena, ca un frigider de rece înăuntru, la apartamentul prietenilor noștri, unde ne simțim ca acasă.
Dimineața, descopăr același Atlantic, neobișnuit de cald. Zăpușeala de peste zi nu ne îmbie la plimbări. Ne-am plimbat destul. Avem două zile de odihnă, înainte de drumul îndărăt peste ocean. Seara ieșim totuși împreună cu gazdele noastre la un restaurant aflat pe malul unui canal, pe unde trec spre casă o mulțime de yacht-uri care au fost la plimbare, în Atlantic.
În ultima seară găsesc un canal TV cu filme polițiste vechi. Și mă trezesc față în față cu personajele copilăriei: întîi Mannix și apoi Colombo. Ce bucurie să urmăresc două astfel de episoade, unul după altul, chiar în America, acel tărîm de neatins și de poveste, cum îmi părea pe vremea cînd serialele astea se dădeau la unica noastră televiziune de stat (ca printr-un fel de breșă a sistemului propagandistic comunist, de care eram înconjurați aproape ermetic)! Locul de poveste, atins în cele din urmă și prezent timp de o lună de jur împrejurul nostru, se contopea acum, ca prin minune, cu o amintire fericită din copilărie. Nici ora tîrzie, nici perspectiva drumului lung și obositor din ziua următoare nu m-au putut clinti din fața televizorului. Nu putea exista un mod mai bun de a petrece ultima seară în America. Pînă la urmă, iarăși vorbim despre țara filmelor.
Dimineață, Dominique ne așteaptă să ne ducă la aeroport. Din nou agitația specifică unui asemenea loc, prin care zilnic trec aproape două sute de mii de pasageri. Tipul de la check-in știe cîteva cuvinte românești și ține să ni le spună. Peste tot, chiar și în locuri atît de oficiale, am întîlnit oameni binevoitori și gata să se arate prietenoși.
În schimb, locurile din avionul companiei British Airways sînt mai strîmte decît cele de la ducere, deși au costat la fel. Avem mai puțin loc la picioare. Ni se dau explicații ciudate, niște aiureli de genul că n-am fi calificați pentru locurile din dreptul ușii laterale (mai largi, dar din aceeași ultimă clasă, peste care noi mai plătiserăm, totuși, un supliment). Iar lîngă ușă nu au fost așezați niște zdrahoni gata s-o poată deschide în orice condiții, cum e regula, ci o familie cu un copil mic și un bunic. Venind noi dintr-o lume paranoică, nu putem să nu remarcăm că, desigur, acea familie e mai britanică decît a noastră. Dar, cu siguranță, episodul se înscrie în interminabilul șir de surprize neplăcute pe care companiile aeriene obișnuiesc să le ofere pasagerilor, în ultima vreme.
Neavînd destul loc, dormitul e aproape imposibil. N-am răbdare nici să văd filme și nici să ascult muzică. De citit, nici nu se pune problema... Joc Tetris toată noaptea, ca un idiot, pe ecranul de pe spătarul scaunului din față. Din nefericire, pilotul se trezește destul de des să anunțe cîte ceva, momente în care ecranul se închide și jocul se întrerupe, ceea ce mă enervează la culme. Să-i întrerupi cuiva Tetrisul, în plină desfășurare, e o adevărată crimă. Pare că trecerea dintr-o lume în alta, chiar și în era modernă, nu se poate face fără niscaiva suferință.
În fine, noaptea se încheie și, spre dimineață, după căldura și lumina din Miami, nimerim în răcoarea întunecată a Londrei, o schimbare radicală remarcată la microfon și de pilotul cel vorbăreț. Pînă să ajungă pe pista de la Heathrow, avionul a străbătut trei rînduri suprapuse de nori cenușii. Pe giganticul aeroport schimbăm autobuze, trenuri și lifturi, pînă să ajungem la terminalul de îmbarcare pentru următorul zbor spre București. Controlul de securitate al britanicilor ni se pare exagerat și cam stupid, mai ales că sîntem în tranzit și deja trecuți prin controalele americane, care, ce-i drept, sînt mai relaxate (chiar dacă obligă pe toată lumea să se descalțe).
Încă trei ore de zbor, cu un avion mai mic, din care vedem Alpii pudrați de zăpadă. Aeroportul de la București ni se pare de-a dreptul meschin, chiar așa extins cum e. Iarba netăiată dintre piste și geamurile nespălate ale clădirii ne impresionează neplăcut.
Nici mașina noastră nu mai pare o încîntare. Ajungem acasă amețiți. Ca și anul trecut, avem senzația că apartamentul nostru e mai mic pe dinăuntru. Știm și că o să ne reobișnuim.
Credit foto: A. Manolescu
.jpg)
.jpg)
