Scena diplomatică modernă este arena de competiţie dintre statele naţionale. Mi se pare lucrul cel mai evident, deşi nu a fost întotdeauna aşa. Dacă ne uităm la relaţiile dintre formaţiunile politice pe care le numim poate anacronic state, acestea arătau altfel în Evul Mediu. Erau motivate de alte valori, de alte reguli de interacţiune între comunităţi, de alte rezultate consemnate de cronicari, în alţi termeni şi aşa mai departe. Aşadar, ceea ce ni se pare astăzi o evidenţă, şi anume că statele naţionale sînt principalii actori ai relaţiilor internaţionale, e mai curînd o realitate modernă, la geneza căreia mă voi referi îndată.
Numărul statelor naţionale a crescut spectaculos, şi asta demonstrează faptul că ne aflăm în prezenţa unui fenomen modern în termeni istorici. Să ne gîndim că în momentul în care Organizaţia Naţiunilor Unite a fost fondată, numărul membrilor era 51. Astăzi sîntem 193 de state membre cu drepturi depline şi două state cu statut de observator.
Mai mult decît atît, există şi o tendinţă de proliferare, dacă doriţi, a statelor naţionale şi în regiunea noastră. Am putut fi martorii acestei tendinţe. Astăzi, în regiunea în care aveam cîndva un actor internaţional, avem o mulţime de state, ultimul dintre ele fiind Kosovo, stat pe care România nu‑l recunoaşte. Nimeni nu poate exclude că această tendinţă de proliferare a statelor naţionale nu va continua, iar sentimentul meu este că procesul încă nu şi-a epuizat întregul potenţial. [...]
Cum s-a ajuns la această proliferare a statelor naţionale? Fenomene istorice şi succesive, şi convergente, precum dispariţia imperiilor ca urmare a conflagraţiilor mondiale sau procesul de decolonizare, au condus la apariţia şi la multiplicarea statelor naţionale. Vă reamintiţi, desigur, de cele 14 puncte ale lui Wilson şi felul în care viziunea cu privire la Europa a modelat spaţiul nostru, inclusiv a definit forma şi frontierele României. [...]
Ce este statul naţional voi reaminti foarte pe scurt, fiindcă lucrurile sînt în general cunoscute. Există două definiţii ale naţiunii: una este definiţia civică, care-şi extrage originile politico-ideologice din Revoluţia Franceză de la 1789 şi care defineşte naţiunea ca o comunitate devotată, dacă doriţi, unor valori abstracte, ca valorile drepturilor omului, de exemplu, şi a doua este definiția germană, romantică, hegeliană, care defineşte naţiunea ca o comunitate devotată sau care-şi extrage coerenţa din devoţiunea faţă de valori organice: solidaritatea de limbă, solidaritatea de cutume, solidaritatea pe care o creează sentimentul de familiaritate între cei care fac aceleaşi lucruri de suficient de multă vreme pentru a se identifica ca aparţinînd aceleiaşi naţiuni sau aceluiaşi neam. Aşadar, extrăgîndu-se din Revoluţia Franceză şi din felul în care Revoluţia Franceză a trecut prin filtrul romantic german, statul naţional este o realitate modernă, de neconceput în afara instrumentelor modernităţii. De pildă, în afara tiparului. Nu cred că putem gîndi emergenţa naţiunilor în lipsa tiparului ca instrument de comunicare în masă. [...] De asemenea, statele naţionale nu ar fi putut să se nască fără apariţia figurii tutelare a intelectualului public, a celui care, prin cunoaşterea de sine şi cunoaşterea naţiunii în care s-a născut, poate să afirme coerent şi articulat identitatea naţională şi proiectele propriei naţiuni. În fine, un stat-naţiune nu s-ar fi putut naşte fără generalizarea educaţiei de masă şi a educaţiei obligatorii, de asemenea fără naşterea unei istoriografii naţionale, gîndită ca demonstraţia unui excepţionalism în istorie şi a unui destin care se îndreaptă înspre un telos, spre o destinaţie exemplară. [...]
Pentru a merge către relaţiile internaţionale şi către dimensiunea lor practică, şi anume diplomaţia, aş mai spune că un pas necesar este următorul: un element definitoriu pentru statul naţional, pe lîngă identitatea naţională, sînt interesele naţionale. Ce sînt interesele naţionale? Spuneam adineauri că scena internaţională poate fi descrisă drept spaţiul de competiţie între naţiuni. Această competiţie nu se face în abstract, ci se face în numele intereselor naţionale. Fiecare naţiune îşi defineşte propriile interese, pe care este gata să le apere adesea cu instrumente belice, în funcţie şi de importanţa pe care o acordă acestor interese. Şi, din acest punct de vedere, cred că putem conveni că interesele naţionale pot fi fundamentale sau vitale, cele de care existenţa însăşi a statului naţional depinde; sînt interesele care, afectate, declanşează ceea ce se numeşte casus belli, un caz de război.
Interesul național fundamental, cel mai important, este supravieţuirea sau prezervarea statului. Interesul fundamental al unui stat este să continue să supravieţuiască în istorie, plecînd şi de la realitatea elementară [...] că statele pot să dispară din istorie la un moment dat, cum istoriografia o şi demonstrează. Supravieţuirea aşadar este prin excelenţă interesul naţional fundamental al unui stat-naţiune.
Conservarea teritoriului este un alt interes fundamental. Cum ştiţi, întotdeauna Constituţiile noastre vorbesc despre faptul că teritoriul este inalienabil. El nu poate fi cedat, nu există legitimitate politică în nici un fel fundamentată constituţional sau legal care să permită unui lider să cedeze teritoriul naţional. Şi asta, dacă doriţi, ne introduce în dilema pe care o trăieşte, dramatic, Ucraina astăzi. Cum se poate angaja în nişte negocieri despre care se sugerează ici şi colo că ar trebui să ducă la cedări teritoriale, cînd, încă o dată, teritoriul naţional este inalienabil şi statele-naţiune îl concep, îl definesc şi sînt gata să-l apere în aceşti termeni?
În fine, menţinerea elementelor fundamentale ale identităţii poate fi definită şi ea ca un interes naţional vital. Constituţia României, dacă vă amintiţi, interzice strămutarea de populaţii pe teritoriul naţional. Este grija elementară ca modul de viaţă pe care naţiunea română l-a decantat în cursul istoriei să nu fie afectat printr-un aport masiv sau printr-un transfer masiv al unei populaţii, cu altă configuraţie identitară, pe teritoriul naţional. Şi alte state au asemenea prevederi.
Există, de asemenea, interese naţionale importante. Unele state, mai cu seamă statele autoritare, sînt interesate în mod dramatic de menţinerea regimului politic. Adesea, afectarea, şubrezirea regimului politic pentru un stat autoritar este un casus belli şi avem, iată, cazul statului iranian, care apără nu numai un teritoriu, apără nu numai interese de natură economică, de pildă, dar şi configuraţia ideologico-politică pe care a creat-o începînd cu revoluţia din 1979. De asemenea, utilizarea suverană a resurselor naturale este un interes naţional important. Statele îşi doresc să utilizeze prin decizii suverane, în mod suveran, resursele naturale. Există, de altfel, prevederi constituţionale sau legale în multe state care interzic cedarea, privatizarea acestor resurse. [...]
Între aceste interese naționale pot apărea tensiuni. Adesea, aceste interese nu pot fi urmărite concomitent. De exemplu, naţiunile care-şi definesc identitatea plecînd de la o logică etnică îşi şubrezesc adesea interesul de a menţine relaţiile de bună vecinătate. Vedem adesea transferul interesului intern de menţinere a coerenţei etnice, a solidarităţii de neam, dacă doriţi, către politica externă. Adesea state prea preocupate de coerenţa lor naţională nu au cele mai bune relaţii cu vecinii, mai cu seamă cînd aceşti vecini sînt gazde – și mai întotdeauna se întîmplă asta – ale unor minorităţi naţionale înrudite cu acest stat. Aşadar, aceste interese naţionale sînt adesea într-o arhitectură de echilibru precar care trebuie negociat cu o oarecare flexibilitate sau cu o oarecare inteligenţă.
Următorul pas al demonstraţiei mele este încercarea de a demonstra că politica externă este de fapt o sinteză dinamică a identităţii naţionale şi a intereselor naţionale. Politica externă mobilizează resursele unei naţiuni. E un instrument care consumă resurse, în vederea atingerii unor obiective pe care tocmai le-am definit ca interese naţionale. Dar identitatea naţională este ea însăşi o resursă naţională și trebuie gîndită ca atare, mai cu seamă cînd această identitate naţională este consensuală. Fie că e definită în termeni civici, fie că e definită în termeni etnici, statele au interesul ca identitatea lor naţională să poată fi definită şi utilizată ca o resursă de politică externă. [...]
Revenind la chestiunea identităţii. Ce este astăzi România? Este un stat membru în UE şi NATO, un stat care are o serie de parteneriate strategice, în primul rînd cu SUA, dar nu numai, ci și cu Franţa, cu Italia, cu Coreea de Sud. Este un vecin bun, nu suficient de ambiţios, nici în relaţia cu Republica Moldova, cel mai important dintre vecinii noştri, nici cu Ungaria, nici cu Ucraina sau cu Serbia şi Bulgaria. E un stat de pluton, dacă doriţi. E un stat care a demonstrat că poate să mobilizeze resursele politice în primul rînd, ideologice în egală măsură şi economice pentru atingerea unor obiective importante, şi putem admite că România face parte din cluburile globale cele mai importante și că această apartenenţă a creat beneficii. Dar nu ne putem declara mulţumiţi. E momentul să revin încă o dată la observația cu care am început, şi anume că România este acum, ca multe state, într-un punct de inflexiune, într-un echilibru precar, în care sau reuşeşte să se mobilizeze şi să fie mult mai mult decît a reuşit să fie deja – şi a reuşit multe să fie – sau, din păcate, va deveni mai puţin decît a reuşit să fie deja.
Vă dau cîteva exemple despre ce sîntem. În termen de populaţie şi de pondere politică în Parlamentul European, România este pe locul 6 în UE. În termenii de PIB nominal, totuși, România este pe locul 14. Ar trebui totuşi să avem ambiţia de a crea o simetrie între cele două. Cum se poate crea această simetrie? Şi ea în parte s-a şi creat – prin atingerea convergenţei cu media PIB-ului din UE. România este astăzi la 80% din media PIB-ului european. Cînd a început procesul de negociere pentru intrarea în UE, în 2002, eram undeva la 26%. România aşadar a crescut foarte mult. Între noii membri ai UE, România a avut progresul cel mai important, dar cred că totuşi nu ne putem declara mulţumiţi. De ce dau aceste exemple? Nu pentru a spune că, în fond, lucrurile stau mai bine decît stau, ci pentru a spune că există un spaţiu de creştere pe care România trebuie să-l utilizeze.
România este, cum spuneam, un stat de pluton, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Cred că nu ne putem mulţumi cu această ipostază şi cred că românii pot mai mult. Ce ne ţine în loc? De ce sîntem mai puţin decît am putea să fim? Sigur că o să vă gîndiți la deficitul bugetar, şi este un răspuns foarte bun în fond. Cînd trebuie să împrumuţi fiecare al treilea leu de care ai nevoie pentru cheltuielile publice, eşti într-o situaţie de extremă fragilitate. Dar nu mi se pare principalul motiv pe care l-aş evoca în discuţia noastră. Principalul motiv pe care l-aş evoca este lipsa curajului şi a creativităţii politice. România nu-şi imaginează că poate mai mult. România nu-şi imaginează că are la dispoziţie instrumente pe care le poate mobiliza pentru a fi mai mult decît ceea ce a ajuns să fie – şi nu e puţin ceea ce a ajuns să fie. Aşadar, dacă ar fi să îmi doresc ceva pentru România, asta ar fi: ca aceia care o conduc, fie politicieni, fie funcţinari publici, să aibă mai mult curaj şi mai multă creativitate politică, să fie mai puţin provinciali şi să-şi imagineze o Românie mai performantă în viitor, în numele căreia să acţioneze încă de astăzi.
Marius Lazurca este diplomat și scriitor. În prezent este consilier prezidențial pentru securitate națională.
