Experiență plăcută. Prima dată cînd m-am confruntat cu acest obiectiv al serviciilor publice, în calitate de client, a fost acum vreo zece ani, cînd salonul de coafură cu firmă și prețuri celebre, la care tocmai fusesem, mi-a comunicat la telefon: „Vrem să oferim clientelor noastre o experiență plăcută, așa că vă rugăm să ne spuneți cum am putea s-o facem pentru dumneavoastră”. Mi s-a părut o întrebare complexă: niciodată nu m-am gîndit ce mi-ar face plăcere cînd mă tund. Am rugat domnișoara amabilă să revină, am nevoie să reflectez, drept care, vreo jumătate de oră, am visat cu ochii pe pereți: să pot fuma și bea cafea în timp ce, să-mi pot întinde picioarele pe un taburet pufos, să se termine repede, să mă tundă acasă, să arăt ca Audrey Hepburn în Vacanță la Roma sau să stau într-un fotoliu care face masaj. Coborînd ochii de pe pereți și de pe caii verzi, mi-am dat seama că, în fond, aștepările mele de la un frizer se concentrează pe dorința de a fi tunsă așa cum îi cer. Poate cîteva sugestii inspirate, poate gesturi sigure, ferme și experimentate. Nu-mi produce plăcere, doar mulțumirea că am primit ceea ce am plătit.
De atunci, sau de mai mult timp încoace, piața serviciilor de stat sau private ne invadează cu invitații la plăcere. Nu la bine, la politețe, la respect, la eficiență, corectitudine, competență, soluții. Au depășit sau au ocolit aceste etape. Obiectivul a devenit nici mai mult, nici mai puțin decît acela de a ne desfăta cu orice preț. De a ne bucura. De a ne face pe plac. Sigur, cînd serviciile sînt din domeniul ospitalier, obiectivul are noimă: un patron de restaurant, de hotel sau de spa pot avea întrebări surîzătoare cu care să afle cum ne-ar putea aduce în al nouălea cer al desfătării. Fiindcă sînt locuri destinate plăcerii. Ei bine, ambițiile de a naște astfel de clipe de euforie s-au extins fără limite, și în zone în care îți spui că singurele așteptări de client rezonabil sînt acelea ca lucrurile să fie făcute bine. Piața e plină de astfel de îmbieri surprinzătoare: medici care te invită să pătrunzi în lumea magică a cabinetului lor, firme de telefonie care te întreabă dacă ți-a făcut plăcere interacțiunea cu reprezentantul lor, lavete și aspiratoare care anulează orice efort din partea utilizatorului (nu e adevărat!), pastile pentru prostată care „dau și mai multă iubire” etc. (Am participat, chiar, la un curs în resurse umane, în care eram invitați să conturăm un program prin care să oferim o „experiență plăcută noilor angajați”. Ni s-au dat sugestii: să le dăm căni sau pixuri imprimate cu logo-ul firmei, să îi invităm să își aleagă pseudonime care îi reprezintă, să le punem baloane pe birou sau abțibilduri cu haz etc. Am bombănit ceva despre vîrsta noilor angajați, dar m-am lăsat păgubașă, în fața entuziasmului celorlalți.) Sigur, sînt reclame. Înțeleg exagerările comerciantului care dorește să atragă atenția asupra produsului său, din celelalte mii de produse asemănătoare. Încă înțeleg. Dar principiul plăcerii a ajuns încă și mai departe, acolo unde ar trebui să funcționeze alte noime, alte virtuți, alte standarde: spre exemplu, binele, utilul, formarea, dezvoltarea, pregătirea, onestitatea, adevărul. Și am un exemplu: educația.
„Școala copiilor fericiți și a inteligenței artificiale”(!), scrie cu litere mari pe pagina de Internet a unei școli private; „O școală în care copiii sînt fericiți și învață din plăcere”, ne îmbie alta, cu același entuziasm. La tot pasul, în toate cărțile, sfaturile, comentariile publice, se conturează clar dezideratul primordial al tuturor adulților: copiii să vină la școală fericiți, să-și facă temele bucuroși, să lucreze suplimentar entuziasmați și să plece triști din sala de clasă. (Nici un copil nu va renunța de bunăvoie să plece din parc ca să se spele pe dinți și să își facă temele. Nici nu va înțelege care este scopul benefic pe termen lung al celor două acțiuni. Ca să ajungă să o facă e nevoie de multe „instituții educative”: modelul adulților, autoritatea lor, autoritatea medicală, îngăduința, toleranța, excepția de la regulă etc.). Or, eu cred că educația, fie ea formală, școlară, fie cea de acasă, ca să funcționeze trebuie să se așeze sub semnul altui principiu decît cel al plăcerii unui copil de 6 ani. Nu opus plăcerii, nu dușmănos și aprig împotriva ei, dar cu un orizont mai complex, mai elaborat decît ea. Cel al binelui pe termen lung. Care poate ajusta, regla, reorienta, amîna nevoia firească sau dorința, la fel de normală, de plăcere, de joc, a copiilor. Binele are dezavantajul de a fi orientat, gîndit pe termen lung, fără victorii imediate. Plăcerea e spontană, de scurtă durată. Cred că pedagogia fertilă, binefăcătoare este cea care reușește, acasă sau la școală, să ofere dozajul optim între cele două. Orice școală care promite altceva promite, în fapt, să lase întreaga responsabilitate pe umerii părinților. Și invers.
Revenind acum la firmele care mă întreabă cît de mult mi-a plăcut interacțiunea cu ele, am o listă întreagă, din toate domeniile. Două însă lipsesc și le aștept cu mare curiozitate: Poșta Română și CFR-ul.
Maria Iordănescu este psiholog.
Credit foto: Wikimedia Commons
