Radu Rosetti redă un episod foarte nostim ȋn amintirile sale: să fi tot fost pe la 1800 şi un pic, cînd tatăl său s-a gîndit să joace o farsă tinerilor boieri din Botoşani. Sastisit de atîtea ȋntrebări de ce se poartă şi cum se ȋmbracă boierii de la Iaşi, Răducan Rosetti şi-a făcut apariţia la balul botoșănenilor cu un costum din catifea perfect adaptat modei franceze, dar împodobit cu colţuni de mătase albastră la piciorul drept şi roz la piciorul stîng, ȋnsoţit de o mănușă roz la mîna dreaptă şi alta albastră la mîna stîngă. „Moda cea mai nouă de la Paris”, avea să răspundă, atunci cînd a fost chestionat cu privire la strania costumaţie. La balul următor, ȋntreaga societate botoșăneană s-a prezentat costumată à la mode, ȋn roz şi albastru, fără să chestioneze prea mult nepotrivirea cromatică (vezi ediţia Amintirilor din 2017, Humanitas). Episodul nu este unul singular. Multe astfel de întîmplări pot fi regăsite ȋn această perioadă de tranziție, cînd gusturile societății românește se prefac prin imitarea şi adaptarea modelor, fie că erau ele franțuzești, fie că erau nemţeşti sau italienești.
Secolul al XIX-lea se deschidea cu o mare admiraţie pentru ceea ce se putea numi moda franceză. Războaiele napoleoniene şi mobilitatea inerentă au contribuit nu numai la răspîndirea unor noi gusturi, ci şi la circulaţia oamenilor către diferite zone ale Europei de Sud-Est. Oamenii aceia duceau cu ei ceea ce li se cerea cel mai tare: limba franceză, un anumit stil de muzică, reţete culinare şi, mai presus de toate, gusturi de toate felurile, numai şi numai să fie de la Paris. Această febră a modei franceze nu este specifică doar elitelor din ţările române, ea se răspîndeşte rapid, ca o epidemie, şi cuprinde şi alte grupuri sociale cu dare de mînă de la Istanbul sau Brusa, de la Belgrad sau Vidin. Acum, trebuie să ne gîndim că printre cei buni purtători de cunoaștere şi de mode se aflau şi destui oportuniști care încercau să profite de dorințele oamenilor de a se ȋnfranţuzi. Şi mă gîndesc aici la dorinţa femeilor de a ȋnvăţa limba franceză, odată cu ocupaţia militară rusă din anii 1806-1812. Dorinţa era una firească, dar ȋn absenţa unui personal calificat ducea la tot felul de situaţii hilare.
Părinţii se trudeau să fie ȋn pas cu moda şi să ofere odraslelor ceea ce era la modă: limba franceză, dar rezultatele nu erau ȋntotdeauna pe măsura aşteptărilor. De pildă, la 1830, un boier mărunt din Bucureşti, serdarul Dumitrache Piersiceanu, se străduia să găsească un profesor bun pentru fiica lui, Eleni. Soţia sa, Sultana, dorea s-o crească pe Eleni după moda cea nouă, cu bonă franceză, cu Madamă şi profesori de pian şi franceză. Din fericire pentru noi astăzi, tatăl a ţinut evidenţa regulată a căutărilor sale, notînd cu acribie, ȋn condica de socoteli, puzderia de profesori, cameriste şi guvernante care s-au perindat prin casa lor. Anica Rusca (probabil rusoaică) era „matmoazela” care o ȋnvăţa pe Eleni cum să poarte o pălărie şi o ȋnsoţea ȋn oraş să-şi cumpere panglici şi conduri de la „marşandă” (fr. marchande, modistă). Cu limba franceză ȋnsă nu se ȋmpăca la fel de bine, astfel că tot felul de profesori erau angajaţi şi concediaţi rapid: Mosiu Şarl, Madam Janet, Şarlă francezul, Madam Maria din Braşov, Şnel şi alţii care-şi atribuiau un nume francez pentru a cîştiga credibilitate, dar nu se ridicau niciodată la ȋnălţimea pretenţiilor cerute. Totuşi, emularea asta nu putea fi decît un lucru bun, mai ales pentru femeile care aveau acces, acum, la o formă de educaţie. Isteria franţuzească se răspîndea ȋn Valahia şi Moldova, iar consulii notau ironic că femeile de toate vîrstele, bineȋnţeles din rîndul elitelelor, se grăbeau să se instruiască ȋn limba lui Voltaire. Exemplul cel mai concludent este cel al Elenei Hartulari care-l aducea ȋn casă pe profesorul de limbă franceză Charles Tissot (moldovenizat sub numele de Scarlat Tiso), nu pentru sine, ci pentru cei trei copii, Maria, Nicolae şi Matei.
Memoriile Elenei Hartulari sînt o oglindă ideală ȋn care se poate vedea cum s-au preschimbat gusturile boierilor din Moldova, ȋn prima jumătate a secolului al XIX-lea. Familia Hartulari făcea parte din rîndul provincialilor pe seama cărora se amuzase Răducan Rosetti, ducîndu-și viaţa pe moşia de la Fălticeni, dar păstrînd un contact permanent cu Iaşi, capitala modei şi a noutăților. Aici călătorea deseori pentru a se informa, a face cumpărături, a-şi vizita neamurile şi patronii. Cînd nu putea ajunge la Iaşi, Charles Tissot ȋi trimitea descrieri ample cu privire la ce era nou. „Balul de ieri (7 decembrie 1841) a fost prea frumos, asemenea şi masa. Cucoanele străluceau de diamanturi şi îmbrăcăminte minunată”, ȋi scria ȋntr-una dintre aceste scrisori, descriind atmosfera, costumele, invitaţii, muzica. Înconjurată de limba franceză, de moda franceză, de oameni care preferau franceza, Elena ajunge să se supună acestor gusturi, angajînd guvernante şi profesori francezi pentru copii, trimiși mai apoi să-şi continue studiile la Paris, comandînd romane şi toalete franțuzești şi integrînd vocabularul limbii franceze ȋn viaţa de zi cu zi. Savoarea lui riscarisi, rezonarisi, rezon, intrigarisi, estaziată sau fraparisi presară memoriile Elenei Hartulari pentru că le folosea zilnic, aşa cum le foloseau şi alţii din epocă.
Astăzi, anglicismele ne-au inundat vocabularul şi mulţi dintre colegii mei se vaită de ce va să fie cu limba română. Eu mă riscarisez să cred că şi anglicismele astea sînt trecătoare şi vor dispărea cînd o altă modă şi cînd alte gusturi ne vor cuprinde.
Constanţa Vintilă este cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din București. Ultima carte publicată: Focul Amorului. Despre dragoste și sexualitate în societatea românească, 1750-1830, ediție revăzută și adăugită, Humanitas, 2023.
.jpg)
