19 iunie a fost stabilită ca Ziua Internațională a eliminării violenței sexuale în urma Rezoluției 1820 a Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite din 2008, care a recunoscut pentru prima dată violența sexuală, inclusiv violul, ca o amenințare la adresa păcii și securității internaționale, care merită – și solicită – acțiune din partea comunității internaționale. În timp ce la nivel internațional se celebra această importantă zi, în România, pe timp de pace, era doar o scurtă pauză între două femicide deosebit de grave care au șocat opinia publică: pe 31 mai, moartea Teodorei Marcu, femeia însărcinată de 23 de ani împușcată în cap și în pîntece, într-un complex rezidențial de lîngă București de un bărbat de 49 de ani care o hărțuia de mai mulți ani, și pe 16 iunie, tînăra de 22 de ani omorîtă de un bărbat în vîrstă de 37 de ani într-un sat din Prahova, care a lovit-o în mod repetat cu un topor în cap, de față cu propria mamă și cei doi copii.
În 2025 se împlinesc 30 de ani de la terminarea războiului din Bosnia-Herțegovina, unul din cele mai sîngeroase capitole ale destrămării Iugoslaviei, care a inclus atrocități și forme de violență sexuală folosite la scară largă împotriva femeilor. Violența sexuală este un termen umbrelă ce reunește răpirea, sclavia sexuală, exploatarea sexuală, violul și traficul de persoane sau prostituția. Toate aceste practici dezumanizante au fost documentate ca fiind folosite în mod strategic și recurent împotriva femeilor în războiul din Bosnia-Herțegovina (1992-1995). În acest moment solemn de autoreflecție în 2025, cînd războaiele s-au înmulțit la nivel global și navigăm o perioadă de insecuritate crescută, e important să conștientizăm importanța războiului din Bosnia privind condamnarea violenței la adresa femeilor prin apariția unor noi instrumente în dreptul internațional.
În 2025, în doar șase luni, în România, pe timp de „pace”, au avut loc 26 de femicide – crime deosebit de violente împotriva femeilor comise de către membri ai familiei, parteneri sau foști parteneri. Cele două cazuri ajunse în dezbatere publică în ultima lună au declanșat reacții fără precedent, solidarizare cu victimele, revolta societății civile și mobilizarea cetățenilor privind violența domestică ca problemă sistemică a societății noastre. Au avut loc proteste cu o mobilizare fără precedent în fața Guvernului, în Piața Victoriei – pe 3 iunie și pe 18 iunie. E societatea noastră pregătită să învețe ceva din lecția dură a femicidelor recente?
Cele două cazuri sînt exemple șocante de eșec al prevenției privind violența domestică, neintervenției și ignoranței privind etapele de dinaintea unor gesturi de violență atît de grave. După ani de abuz fizic, psihic și sexual, aceste femei nu au fost protejate de instituțiile publice cu atribuții specifice în acest sens. Deși dezbaterile au devenit mai mature, preluînd argumente din literatura feministă ce cercetează de decenii violența împotriva femeii, consider că a lipsit profund ideea asumării unei responsabilități colective pentru aceste cazuri, adesea tratate ca fenomene izolate și cu totul excepționale. Teoria feministă din America Latină (Rita Segato și altele) a pledat în ultimii ani pentru necesitatea de a trata aceste acte de violență extremă la adresa femeilor, inclusiv a femicidelor, ca apogeu al acestei violențe, nu ca accidente individuale sau forme de patologie psihiatrică a agresorilor, căci o asemenea interpretare pune vindecarea și reabilitarea strict în responsabilitatea femeii ca un caz particular (căreia i se recomandă să ia tratamente medicale și să facă terapie psihologică). Aceste autoare argumentează că este nevoie de tratarea acestor cazuri ca efecte ale violenței sistemice, patriarhale, ca evenimente ce necesită responsabilitate colectivă și o intervenție colectivă coordonată, nu soluții punctuale individuale. A nu asuma responsabilitatea colectivă înseamnă a o face tot pe victimă co-responsabilă la actul de violență, deși în cele mai multe cazuri aceasta au cerut ajutorul celor din jur sau al poliției.
Dezbaterea din spațiul public românesc din ultima lună a discriminat victimele și a descris aceste fapte în mod eronat drept crime pasionale. Mass-media nu face decît să normalizeze abuzul fizic în relațiile de cuplu și, în loc să singularizeze aceste crime ca forme de femicid, le tratează prin banalizare, sugerînd adesea că e și vina victimei. Un mod de înțelegere a acestui fenomen prin grila feministă în abordarea violenței împotriva femeilor presupune să pornim de la ideea că tot ceea ce este personal este politic. Discutarea în spațiul public a acestor cazuri trebuie să nu se axeze pe victimă, ci pe culpa agresorului în aceeași măsură în care discută și eșecul instituțiilor responsabile de siguranța femeilor ca cetățene. E vorba de recunoașterea unui întreg lanț factual care a dus la aceste incidente, deloc izolate unele de altele. Avem nevoie în dezbaterea publică de a sublinia responsabilitatea colectivă față de ceea ce Segato numește noul război împotriva corpurilor femeilor. În corpurile femeilor se scrie noul război pe timp de pace, pe care ea îl numește Femigenocidul, înțeles ca genocidul unui popor prin masacrul fizic, moral și reproductiv al femeilor. Segato a creat acest concept pentru a distinge crimele care au loc în sfera personalizării (fie de către agresor, fie de către victimă) de cele care reprezintă „noua formă de război”. Acesta e și cazul celor 26 de femicide și al sutelor de altele din ultimii ani din România ce nu trebuie tratate ca drame individuale sau simple derapaje cu titlu de excepție.
Cazul României actuale ne arată că nici pacea nu a fost vreodată un loc mai sigur pentru femeile și fetele din întreaga lume. Corpurile femeilor au fost și rămîn cîmpuri de luptă – ceea ce mai mulți artiști recenți au ilustrat ca o diagnoză, dar și ca avertisment, de la celebra lucrare de artă vizuală cu titlul Your body is a battleground de Barbara Kruger (1989) la piesa de teatru cu același titlu scrisă de Matei Vișniec și inspirată chiar de violurile în masă din războiul din Bosnia-Herțegovina la scurt timp după încheierea războiului (1996). Segato vorbește astfel de corpurile femeilor care și pe timp de război, și pe timp de pace sînt arhive ale violenței, teritorii vii care înmagazinează formele brutale ale dominației și controlului patriarhal.
Miruna Vlada este scriitoare, feministă și cercetătoare în studii balcanice.
.jpg)
.jpg)
