Conform celei de-a doua legi a termodinamicii, sistemele tind în mod natural să treacă de la ordine la dezordine. Oamenii, însă, sînt „sisteme” aparte. Deși partea lor „naturală”, adică substratul biologic, urmează marea lege a fizicii – moartea fiind suprema dezordine pentru un sistem viu, dezintegrarea însăși –, în plan spiritual, mental, intelectual oamenii tind, din contra, spre ordine. Nimic nu sperie mai mult partea spirituală a omului decît dezordinea și haosul. După cum, de la mărturiile misticilor pînă la observația noastră banală confirmă, nimic nu „face (mai) bine” interiorului uman decît contemplarea ordinii, a echilibrului, a simetriei.
E adevărat, unii dintre noi preferă o anumită ordine, alții preferă altă ordine; unii înțeleg ceva prin ordine, alții înțeleg altceva. În plan socio-uman, elementul care generează diferențele dintre noi este libertatea. Ce este libertatea, care sînt limitele ei, cum se exercită, cine o apără – să ne ascultăm între noi și vom vedea cît de diferite sînt răspunsurile pe care le dăm acestor întrebări. În spațiul social, libertatea este elementul perturbator al ordinii. Și cine poate să spună ceva rău despre libertate? Și cine poate să spună ceva rău despre ordine?
*
* *
De cîțiva ani, urmăresc cu pasiune meciurile de fotbal din campionatul englez (Premier League). Nu sînt, totuși, un pasionat de fotbal. La meciurile din alte campionate mă uit rar, nici măcar la Campionatele Mondiale sau Europene nu prea mă uit – devin interesat abia cînd aceste competiții ajung în fazele finale. Iar la meciurile din campionatul autohton nu mă uit chiar niciodată. Dar campionatul englez m-a captivat de cîțiva ani pentru că are ceva cu totul special. Cînd văd un meci de fotbal din Premier League văd mai mult decît un spectacol atletic, o atmosferă, o competiție bărbătească, onestă. Văd idei, văd strategii, văd gîndire. Tot fotbalul din Premier League de astăzi este, de fapt, un spectacol al gîndirii.
Cluburile participante în acest campionat au înțeles de multă vreme că primul pas ca să ajungi să ai o echipă bună în stare să cîștige competiții este să ai un antrenor bun și răbdare cu el. Sigur că, pentru spectatori, nu antrenorul, ci jucătorii sînt cei mai importanți – ei sînt actorii spectacolului, ei ies pe scenă, ei își etalează calitățile. Ei aleargă, driblează, pasează, dau goluri, ei sînt, indiscutabil, eroii. Dar mie, încă mai mult decît să văd evoluînd fotbaliști foarte buni, îmi place să văd strategii, îmi place să văd planul, să văd partitura după care, ca o orchestră, întreaga echipă se exprimă. În campionatul englez, fotbalul e atît de clar încît și un amator ca mine poate vedea și înțelege ideea sau ideile care adună împreună echipa. Îmi dă o mare satisfacție să înțeleg aceste strategii, să le văd schimbîndu-se în timpul unui meci – căci adaptarea la adversar, la vreme, la teren, la miză este esențială. Îmi place să îmi dau seama care e strategia și să o văd nuanțată prin tactici. Îmi place, cu alte cuvinte, să văd ordinea în joc și să înțeleg ordinul venit de la antrenor. Acest spectacol este detectabil și delectabil numai în cazul meciurilor între echipe foarte bune. Cînd vezi o echipă slabă, nu înțelegi nimic – vezi nimereala, dezordinea, balamucul.
Tot uitîndu-mă la meciurile din Premier League, am ajuns, aproape fără să îmi dau seama, să țin cu o echipă: F.C. Liverpool. Am aderat afectiv la echipa principală din orașul celor patru Beatles, fermecat fiind de antrenorul lor, un tip extrem de interesant, charismatic, excelent manager, cu idei clare și personalitate puternică, inteligent, plin de umor și capabil: Jürgen Klopp.
Sistemele de apărare ale echipelor de fotbal englezești sînt din ce în ce mai solide, ajungînd să fie adevărate blocuri defensive, cu jucătorii așezați pe două sau trei linii mișcîndu-se compact în funcție de dinamica atacului, capabili să aglomereze imediat spațiile libere și să se interpună cîte doi-trei în calea mingei, oriunde ar fi ea. Așadar, pentru orice antrenor, devine din ce în ce mai dificil să imagineze strategiile de a „desface” acest gen de apărare. La un moment dat, Klopp a decis că are nevoie de un jucător care să joace rolul de „creator de haos” pentru defensiva adversarilor. A căutat jucătorul cu cele mai potrivite calități pentru acest rol, l-a găsit și l-a adus la club.
Ceea ce vreau să spun este că răspunsul în fața unui adversar bine organizat nu trebuie să fie neapărat o organizare superioară, ci capacitatea de a produce haos în rîndurile lui. Ei bine, acest creator de haos este și cel mai liber „jucător”. El zburdă în toate părțile, traversează liniile, duce și aduce mingea, se demarcă și preia cu el unul sau doi jucători adverși care-l urmăresc ca să fie lîngă el dacă primește mingea, rupe ritmul, dispare și apare, alternează intensități și e capabil să fie, de fiecare dată, neașteptat. Transpus în limbajul comportamentului uman, creatorul de haos este exact așa cum majoritatea oamenilor nu vor să fie semenii lor.
Avem și noi această vorbă: dacă nu poți să-ți învingi adversarul în luptă dreaptă, măcar încurcă-l. Dar aici e și mai mult: ca să îl învingi, dezorganizează-l. Astfel, creatorul de haos, perturbatorul care în mod normal trebuie eliminat, devine necesar și, uneori, salutar. Creatorii de haos sînt căutați uneori și respinși de cele mai multe ori. Sînt oameni rari, cu un talent special, sînt rebelii curajoși. Sînt cei mai liberi dintre noi.
Dar un creator de haos este cu adevărat eficient numai dacă este pus la treabă de un manager care știe să construiască ordinea, căci nu există maestru al dezordinii care să nu fi fost, mai înainte, un maestru al ordinii.
Credit foto: A. Damian
