Sîntem obişnuiţi să spunem că marea e albastră. Într-adevăr, albastrul e culoarea cea mai frecventă pe care o are orice mare. Dar foarte obișnuit mării e și caracterul schimbător. După cum spun cei ce bine o cunosc, ea își poate schimba oricînd dispoziția trecînd destul de repede de la liniște la agitație și chiar furtună, de la o suprafață ca oglinda la încrețituri, apoi la valuri tot mai mari, pînă la unele de-a dreptul înfricoșătoare, de la un simplu clipocit la plescăituri, la vuiet și chiar la mugetul asurzitor de uragan, după care toate treptele sînt mai lent parcurse în sens invers, ca după o criză.
Dar și culoarea e, în realitate, foarte schimbătoare. De fapt, nu cred că există vreo nuanță pe care, la un moment dat, marea să nu și-o însușească, cu aceeași ușurință cu care își însușește reliefuri și diverse tonuri sonore temporare. Aș mai spune și că marea văzută de pe uscat nu e aceeași cu marea văzută de pe mare, tot așa cum țărmul văzut dinspre mare arată cu totul altfel decît dacă e privit de pe uscat. Aici îmi vine în minte coloritul extraordinar al insulei Milos, cînd te apropii de ea navigînd prin golful Adamantas. Asta pentru că toate casele de pe mal au hangare pentru bărci, cu porți vopsite în culori diferite, așa încît proprietarii să-și poată recunoaște intrarea cînd vin de pe mare, chiar și în condiții de vizibilitate mai redusă. Am aflat apoi că la fel se procedează cu stupii pentru albine, care sînt vopsiți diferit pentru ca acestea să se poată orienta cînd se întorc „acasă”.
Revenind însă la mări, știm că unele au chiar nume de culori. Marea Galbenă e galbenă nu pentru că e în China, ci din cauza particulelor de nisip gălbui care plutesc aproape de suprafață, mai ales în apropiere de gurile de vărsare ale Fluviului Galben. Marea Roșie e uneori roșie din pricina unor alge specifice, dar nu e deloc sigur că numele îi vine de la acest fenomen sezonier. Uneori, în iulie, și marea noastră – numită Neagră – devine roșie, din cauza unor alge care înfloresc spre teama neștiutorilor care se grăbesc să bănuiască cine știe ce poluări secrete de proporții colosale. Altfel, numele de Neagră se pare că vine de la ideea de mare întunecată și puțin prietenoasă cu navigatorii. Mai e și Marea Albă din nordul Rusiei, botezată astfel din motive mult mai evidente.
Prima oară cînd am înțeles mai bine că marea nu are neapărat o culoare proprie a fost într-o excursie prin anii ’90, cînd, într-o după-amiază tîrzie, întorcîndu-mă la Atena cu un feribot după o excursie de o zi pe insula Syros, am constatat cu mirare că apa arăta, pur și simplu, ca smoala. Nu doar că era foarte închisă la culoare, dar neavînd valuri deloc, dădea senzația că ar fi avut și o consistență vîscoasă, ca de smoală sau de șerbet, prin care vaporul tăia un fel de brazde. Aplecat peste bord, am contemplat fascinat acea imagine, care însă pe localnicii de pe feribot nu părea să-i mire deloc. Pasămite, o mai văzuseră de nenumărate ori.
De atunci am devenit mai atent la culorile mării. Ele depind și de alge, și de rocile sau aluviunile de pe fund, ori chiar de culoarea malurilor care se reflectă în apă sau care pot crea unele contraste, dar cel mai mult contează felul în care lumina cade asupra mării. Egeea și Mediterana au adesea o nuanță mai turcoaz decît Marea Neagră din cauza fundului mai calcaros și mai puțin nisipos sau mîlos de pe litoralul nostru. Din același motiv, par și mai transparente. Dar, pe timp de furtună, de exemplu, și unele, și altele pot împrumuta culoarea plumburie a norilor sau pot căpăta amenințătoare sclipiri de oțel.
În zori, marea poate primi de la cer o culoare trandafirie („zori trandafirii” – cum zice Homer în Odiseea). Tot în preajma răsăritului, pe malurile orientate spre est marea poate fi de un alb lăptos, care apoi se înroșește, se poate transforma în auriu și apoi în bleu. Spre prînz, cum știm de pe litoralul nostru, în zilele de vară cu soare, marea se face tot mai albastră, iar după-amiaza devine chiar bleumarin.
La apus, lumea încearcă adesea să surprindă faimoasa undă verde care apare prin cărțile lui Jules Verne. Dar apusul incendiază adesea mările în culori mai ușor de observat, galbene și roșii, care evoluează apoi în liliachiu, mov și, în cele din urmă, în negru. Căci noaptea, bineînțeles, toate mările devin negre, asemeni pisicilor.
Prin vestul Greciei am întîlnit ape de culoarea cernelii, de un albastru atît de intens încît dacă făceai baie în ele te temeai că ți s-ar putea albăstri și pielea. Am văzut și mări cu sumbre nuanțe maronii, de exemplul în golful Salonicului sau în nordul Golfului Mexic (nu Americii), probabil din cauza aluviunilor aduse de Fluviul Mississippi, care se vărsa în apropiere. Din poze știu că Oceanul Indian (pe care nu l-am văzut niciodată) are adesea o culoare foarte verde. În schimb, Atlanticul mi-a apărut de fiecare dată într-o culoare închisă și destul de neprietenoasă. Ca un vis îndepărtat mi-a rămas însă albastrul ireal al Pacificului, asemeni culorii ochilor lui Steve McQueen despre care se zicea că sînt ca marea. Acel Pacific în care am făcut o singură încercare de a mă scălda, complet respinsă. L-am văzut apoi de pe înălțimi californiene, acoperit de un strat de nori joși, albi și pufoși ca vata, care lăsau vederii o singură dungă albastră de apă, la mal...
Credit foto: Wikimedia Commons
