Cum îmbină Alifantis poezia și muzica de ies așa minunății de cîntece?

De fapt, eu am avut de învățat de la toţi oamenii pe care am avut şansa să-i cunosc în viaţă pînă la acest moment.

E în funcţie numai şi numai de stare. Cînd simt că am de dat afară ceva din mine, pun mîna pe chitară, pe ukulele şi mă joc. Sigur că poate să iasă, poate să nu iasă. Starea aceasta vine dintr-o poezie pe care o citesc. Eu sînt mare consumator de poezie, îmi place tare mult să citesc poezie şi asta o datorez profesorului meu de limba şi literatură română din liceu, de la Brăila, dl:: Nicolae Ungureanu. Acest profesor a insuflat multor elevi dragostea de literatură și de mine s-a lipit, mai ales, poezia. Cînd citesc o poezie şi simt că mă regăsesc în ce a spus poetul acolo, că ceva din mesajul poeziei vibrează în mine, îmi zic: „Da, poate fi un cîntec...”. Cîntecul trebuie să mă reprezinte, bineînțeles, dar trebuie să ducă și mesajul poetului spre public.

Să compui cîntece este o meserie ciudată, pentru că nu poți să-ți propui un program de lucru, de genul „mîine dimineaţă mă trezesc la 8, beau o cafea şi voi compune două cîntece care vor avea succes”. La mine, cel puţin, compunerea cîntecelor ține numai de moment, de stare. Cred că trebuie să se adune în tine tot felul de gînduri, de emoții, de impresii și, la un moment dat, simţi nevoia să le eliberezi, să le dai mai departe, tocmai pentru a face loc altora să vină şi să te umple iarăși. Cam așa îmi explic freamătul care mă cuprinde cînd citesc o poezie și simt nevoia să fac o linie melodică, să găsesc, de fapt, muzica poeziei. Muzica există în poezia respectivă, iar eu nu am altceva de făcut decît s-o găsesc, să o dibui, să o extrag de acolo şi s-o împachetez sonor, s-o şlefuiesc, să vin cu aportul meu personal la ceea ce a vrut să spună poetul. De fapt, nu e nici foarte complicat, nici foarte simplu. Cel puţin aşa mi se pare mie acum, după nişte ani bunicei de cînd fac lucrul acesta.

Sînt două modalități în care poți lucra la un cîntec: fie pleci de la poezie şi vine totul de la sine, pentru că te duce poezia, fie faci linia melodică şi după aia începi să-i scrii versurile. Asta, pentru cine poate. În muzica folk americană, mai toţi, de la Bob Dylan la Leonard Cohen, își scriu singuri versurile. Eu am avut şansa să iau parte la un fel de laborator în care așa se dezvoltau cîntecele. În 1995, a avut loc un workshop la Sinaia, unde zece artişti români, printre care și eu, am lucrat cu zece artişti din Nashville.  Făceam cîntece împreună cu ei sau fiecare dintre noi făcea cîte un cîntec şi celălalt orchestra. Era foarte interesant, pentru că se pleca de la o idee simplă care plăcea. Ideea începea să fie dezvoltată și, practic, cîntecul se construia pe măsură ce se construia poezia. Dar, cînd pleci de la muzică, e un pic altceva. Mie mi s-a întîmplat în cazul cîtorva cîntece.

De pildă, la „Aproape linişte” am făcut întîi muzica, îmi plăcea foarte tare ce-mi ieșise și eram un pic îngrijorat să găsesc versurile potrivite. Am apelat la Alexandru Andrieş. La fel, în cazul cîntecului „Iubire”, de pe albumul Mozaic. Mi-am spus să nu mă repet, să nu apelez tot la Andrieş, şi atunci m-am gîndit să caut pe cineva care ştie bine să se joace și cu muzica, şi cu textul. M-am dus la Dinu Olăraşu, care este atît un foarte bun poet, cît și un bun compozitor. Dar cînd pleci de la un text și cauți o melodie, nu e neapărat nevoie să fie o poezie, poate fi și o proză. Sau orice text scris. Îmi aduc aminte că mă amuzam, înainte de 1990, să cînt articolul de fond din Scînteia – era articolul acela despre ce-a mai făcut și pe unde a mai mers tovarăşu’. Ieşeau nişte cîntece interesante. (...)

Mie-mi place să intru printre versurile poetului. Tot scotocind printre versuri, găsesc multe lucruri pe care, la prima citire, le pot sări, din nepăsare sau din neatenţie. (...) De exemplu, multă lume mi-a zis că sînt frumoase cîntecele mele pe versurile lui Nichita Stănescu. Aşa or fi, dar cert este că a fost să fie, pentru că au curs foarte firesc. N-a durat foarte mult să le scriu, nu m-am străduit foarte tare, nu m-am chinuit. Am descoperit foarte repede versurile şi am compus cîntecele foarte repede. Eu cred că mai toate lucrurile care ni se întîmplă în viaţă au un anume timp al lor cînd trebuie să se întîmple. Şi cred că aşa a fost şi atunci, cu Nichita, cu perioadele în care am făcut cîntecele pe versurile lui. De fapt, cred că aşa a fost să se întîmple cu mai toate cîntecele. În plus, eu mă adîncesc un pic în interpretare pentru că am muncit în teatru ani de zile, eu mi-am făcut ucenicia în teatru şi am avut foarte multe lucruri de învăţat de la actori, de la regizori, de la scenografi, de la toată lumea care munceşte într-un spectacol.

De fapt, eu am avut de învățat de la toţi oamenii pe care am avut şansa să-i cunosc în viaţă pînă la acest moment. Bagajul meu cel mai important, pe care-l port cu mine în acest moment, sînt oamenii pe care i-am cunoscut.

Foto: C. Hord

Share


Fantezii

Fantezii