Multe clișee și fraze pe care le auzi des pînă să devii părinte sînt, de fapt, reale. De ce? Pentru că în realitate sînt niște etape prin care e necesar să treci indiferent în ce țară locuiești, indiferent ce job ai, ce muzică asculți, ce educație ai primit. Oricine ai fi, viața ta se schimbă cînd devii părinte – mamă, în cazul meu.
„Să devii părinte este o schimbare pentru care nimeni și nimic nu te pregătește”
Timp de nouă luni, abia așteptam să treacă zilele și uneori trișam ca să mă uit în aplicația pe care mi-am instalat-o pe telefon. Îmi arăta lunar ce dimensiune are bebelușul și cum crește. Era ceva spectaculos de frumos și magic. Să poți vedea în timp real cum se dezvoltă bebelușul e ceva incredibil de frumos. La început era cît un fir de nisip, apoi treptat a crescut la bob de mazăre, migdală, strugure, măr, pînă la pepene. Aflam și ce parte a corpului său se dezvoltă în acea perioadă, ce alimente e bine să mănînc, ce influență are muzica asupra lui și cîte și mai cîte. E o perioadă de calm și așezare. Nu degeaba i se spune „nesting” (n. red. – pregătirea cuibului).
A fost pentru mine startul perfect, faptul că am avut acces la informații, la aplicații care îmi hrăneau nevoia de a ști ce urmează să se întîmple. Ca jurnalist, trebuia să am informații multe și mai ales să le verific. În urmă cu 11 ani, din fericire, dezinformarea nu era la o scară atît de largă, la orice click distanță, dar existau două rețele sociale și erau la putere grupurile de mame, unde circulau nestingherite sfaturi neavizate de „păreriști” cu copii. Se schimbau informații despre cum ar trebui să naști: natural sau nu, cum ar trebui să îl hrănești (cu lapte praf sau nu).
În primele zile cînd apare copilașul pare că așteptările pe care le-ai construit timp de nouă luni s-au năruit brusc. Totul se prăbușește ca un castel de cărți. Pentru că nimic – absolut nimic – nu va mai fi la fel. Prima noapte acasă a bebelușului sau prima baie îți dă fiori, nicidecum nu aduce bucurie. Trăiești un stres maxim la fiecare secundă: oare e bine ce fac? Acesta e primul impact major și primul semn că viața ta nu mai e doar a ta, și e ceva ce nu poți controla, tocmai de aceea e atît de greu de înțeles și de depășit momentul. Altcineva îți ghidează viața de acum înainte și acel cineva nici măcar nu poate comunica cu cuvinte.
Se acumulează multe momente în care te întrebi cine ești tu acum și unde e „eul” pe care îl știai de-o viață. Unde e puștoaica ce se uita la seriale TV pînă tîrziu în noapte sau ieșea în oraș cu prietenii, sau angajata care își iubea job-ul și colegii. Căci da, fără să îți dai seama ajungi la regrete și renunțări. La un moment dat îți trece prin minte (măcar fulgerător) că ai vrea să te simți bine cu prietenii tăi fără să fi nevoită să te gîndești că la 8 trebuie să pleci pentru că acasă te așteaptă un copil care nu doarme fără tine. Apoi te copleșește imediat vinovăția care e mult mai puternică. „Cum să mai vrei să stai departe de copil? Acum ești mamă”, șoptește vinovăția.
Apare întrebarea care te schimbă: cine mai sînt eu acum, de cînd sînt mamă? Nu mai pot fi același om de pînă acum, timpul se măsoară diferit, în viața mea nu mai e spațiu sau timp pentru multele lucruri pe care le luam ca atare. Nevoile copilului sînt mereu pe primul loc pentru că aleg asta. Una dintre glumele care circulă pe net este aceea că: „Nu știam eu cît timp liber aveam înainte să devin mamă”. Și nu e o glumă, e o realitate.
Cum te reinventezi ca părinte în job
Meseria mea de jurnalist presupune nu doar multă muncă de documentare, informare și interviuri, ci și agitație, breaking news-uri, termene-limită. Lucram la radio, ieșeam pe teren ca să fiu în mijlocul evenimentelor sau prezentam știrile. Adrenalina m-a ținut mereu în priză. Așa că vă imaginați cît de mult mi-a lipsit doi ani.
Majoritatea mamelor simt nevoia să se reinventeze după ce stau acasă doi ani pentru a avea grijă de copil. Eu nu mă vedeam făcînd obiecte homemade, iar, prin prisma job-ului, am decis ca în acest timp să informez și alți părinți despre lucrurile pe care le descopeream. Îmi era atît de dor de interviuri, să stau de vorbă cu oameni, așa că am decis să îmi fac un blog de parenting, unde inițial să scriu despre viața de părinte. Nu mi-am propus niciodată să dau rețete perfecte, dar am înțeles că, în marea de informații, eu am „puterea” și pregătirea profesională să le triez și astfel să ajut și alți părinți.
Și cînd spun „să îmi fac un blog” mă refer chiar la asta: eu l-am construit de la zero, pentru că existau niște site-uri care te ajutau să faci asta. Habar nu aveam de IT, dar îi mulțumesc soțului pentru că m-a sprijinit și suportat în nebunia mea. Scriam articole în toiul nopții după ce se culca copilul, care în cel mult două ore se trezea pentru a mînca sau ca să fie schimbat. Cum spuneam, simți că nu mai ai loc în viața ta, că nu mai poți să exiști. Dar scriam cînd apucam, cu sete și pasiune, la fel ca astăzi, pentru că scrisul mă ajută pe mine și îi ajută, sper, și pe alții, măcar prin a-și pune întrebări.
Am făcut un pact cu mine că nu voi promova niciodată servicii sau produse netestate și mai ales care pot face rău copiilor sau părinților. Am prins și perioada de lansare a influencer-ilor, iar pe zona de părinți era o nișă micuță, dar prietenoasă. Cu greu reușeam să ajung la cîte un eveniment, de cele mai multe ori împreună cu copilul, unde m-am împrietenit cu blogger-i cu care și azi păstrez legătura, care fac lucruri fabuloase. M-am reinventat fără să planific asta în vreun fel. A venit natural, ca o completare a vieții mele de pînă atunci, fără să existe vreun leu ca recompensă financiară. Era, pur și simplu, hrana mea de suflet.
Este foarte dificil să te reintegrezi în grupul de prieteni, mai ales la job, să te întorci la muncă după doi ani în care zi de zi, oră de oră, nu vorbești aproape deloc cu un alt adult, în care doar gîndurile tale te copleșesc, în care îți pui singură la îndoială fiecare decizie oricît de mică și evadarea ta e un drum la Mega la 18 seara, cînd ajunge soțul acasă. Timp de doi ani nu am fost prezentă în viețile colegilor și în munca de birou, m-am înstrăinat și revenirea la muncă este un moment sensibil care durează: colegii mă menajau să nu lucrez mult, să mă acomodez, dar eu venisem cu forțe proaspete și un chef nebun de muncă, însă pe un fond de oboseală cronică – la fel ca orice părinte de nou-născut.
Îmi amintesc că erau proteste în Piața Victoriei, șeful meu a vrut să mă menajeze, să nu mă trimită, dar m-am oferit să merg pentru că abia așteptam să ies iar în mijlocul acțiunii, să aflu povești, să transmit live. Ajunsă acolo, simțeam însă că nu mă readaptasem destul, îmi scăpau detalii și informații și eram furioasă pe mine. Și din nou apare vinovăția: „Ai stat prea mult departe de job. Nu mai poți face față”, îmi spuneam.
Cu timpul, blog-ul a crescut, am început să scriu mai mult decît editoriale – interviuri și știri din diverse colțuri ale lumii despre creșterea copiilor, cu mult simț al răspunderii privind oamenii pe care i-am adus în fața cititorilor mei. Recenzii de cărți, campanii de siguranță auto, care sînt și azi unul dintre pilonii blog-ului meu, ceva care a venit natural atunci cînd am văzut că avem o legislație care obligă părinții să aibă scoică auto pentru bebeluș cînd îl aduc de la maternitate, dar nimeni nu pare să știe asta. Părinții țin copiii în scaunul din față în mașină, așa că pînă la scaun auto special, reglementat și cerut de lege, avem o cale lungă. Mi-am dedicat timpul cu zeci de articole pe acest subiect încercînd să ajut părinții și mai ales copiii să fie în siguranță în mașină. Și cifrele au început acum să se schimbe în bine.
După cinci ani, cînd am devenit din nou mamă, s-a născut și al doilea proiect: podcast-ul Cu capul în nori. Era pandemie și dorul de muncă s-a suprapus cu pandemia. Nu puteam ieși din casă, iar informațiile curgeau șiroaie fără filtru în lumea părinților. Antivacciniștii s-au remarcat atunci și din nou am vrut să fac lumină pe bucățica mea de lume pentru a ghida părinții speriați. Am lansat o campanie despre oamenii care aveau meserii riscante, care nu puteau sta acasă, am sprijinit medicii, am urmărit povești despre cum lumea se reinventa și eu împreună cu ea, prin interviuri online.
Adrenalina știrilor a rămas în continuare în sufletul meu și se activează imediat în caz de urgență. De aproape cinci ani scriu despre educație la job pentru că am decis că așa vreau să-mi folosesc „superputerile” de jurnalist: să fiu curioasă, să ajut familii, profesori, elevi. Pentru mine așa se lărgește cercul complet – nu vreau să îl închid încă pentru că știu că mai e loc de multe în interiorul lui ca să creștem: eu, copiii, blog-ul și podcast-ul.
Pe măsură ce au crescut copiii, s-au dezvoltat și proiectele mele pentru că interesele copiilor se schimbă. Acum scriu despre educația prin cultură, e ceva în care cred tare mult și care ne ajută și pe noi, ca adulți, să găsim loc pentru cărți și spectacole în viața noastră și ne dau posibilitatea să îi învățăm și să le arătăm copiilor o lume întreagă a emoțiilor, care trebuie trăită și simțită prin muzică, filme, spectacole de teatru și cărți.
Dacă aș putea să mă întorc în timp, în dimineața aceea în care eram îngrozită că viața mea a dispărut, mi-aș spune că va fi greu, dar, pe măsură ce trece timpul și trăiesc experiențe diferite cu fiecare copil, eu voi fi alta – o versiune mai bună, care înțelege altfel viața.
Alexa Stănescu este jurnalistă, autor al blog-ului Alexisme.ro și redactor la Edupedu.ro.
